Veneţia

Decizia de a merge la Venetsia a fost luata cu mult timp inainte, decizie ce mi-a fost adusa la cunostintsa printr-un sms de indata ce insotitorul meu shi-a primit viza pentru Italia. Si da, in primul weekend disponibil am achizitionat biletele de la agentsia cu lucratori amabili si am inceput a face planuri.

Aventura a inceput la orele 5:30 dimineatsa cind s-a iesit din casa, in frigul si pustietatea orasului. Trebuia sa fim insa in Centrale la orele 7:15 pentru a lua primul tren. Avind insa mentalitatea sovietica ce a creat obisnuintsa de punctualitate ("trenul nu asteapta"), laorele 6 eram deja in statia de Metro, deci cam pe la 6:45 am intrat in trenul ce in 15 minute s-a umplut.
Drumul a fost obositor insa stiam ca ne asteapta ceva grandios. E drept ca sorţii nu au tsinut cu noi si din cauza unor probleme tehnice, plimbarile pe stradutele inguste-inguste si trecerea peste podurile faimoase nu au adus acea desfatare ce o descriu turistii din Venezia. Noi am acumulat insa amintiri de alt fel.

Initial pornisem de la Gara impreuna cu shuvoiul de persoane pe o strada de destul de lata, cu magazine pe ambele parti. Directsia spre San Marco era insa prea aglomerata, si dintr-o privire unanima am decis sa o luam la stinga, pe o straduta ingusta ingusta unde nu era nimeni. Liniste, intr-un final, departe de acele voci ce se simteau exaltate in toate limbile lumii. Departe de zarva turistica si departe aglomeratsia de culori comerciale. Ingust-ingust, cald si primitor, interesant si misterios. Tot mergind am dat de intrarea intr-un parc. Pe placutsa scria ca e parc public - insa nu era nimeni in el. Am decis sa intram si sa facem o mica pauza, sa ne odihnim dupa drum si sa mincam niste piine cu pashtet :) Cred ca am stat in parcul ala vreo ora, cu pastet de acasa si cu bere de 45 de centsi. Eu ma simtseam cu adevarat calma si linistita, inconjurata de frunze galbene si de mirosul toamnei tirzii. Fara nici o grija. Fara nici o graba.

Am ajuns totusi intr-un final la canal, caci cineva din noi 2 avea simtsul orientarii foarte dezvoltat ( acel cineva nu sunt eu, e clar, da?)... De atunci m-am lasat ghidata de acel simts si de acele instincte ce ne-au dus departe de traseele turistice, unde am putut vedea cum este Venezia cu adevarat, unde am vazut mame ce se plimbau cu copii, unde am vazut batrini ce au iesit sa stea nitsel de vorba pe o banca la soare, unde am vazut marea si pregatiri pentru iesirea in larg. In unele momente nu era suflet de om in jur - sa vrei sa intrebi pe cineva cum sa ajungi in San Marco ca nu aveai pe cine :)
Drumul spre obiectivele turistice a mai fost intrerupt de vreo 2 pauze de odihna in pietsishoare mici. Fara harta si din totala coincidentsa am ajuns in piaza evreiasca, unde am vazut si inceperea ( sau era in plina desfasurare) unei ceremonii, acolo unde am vazut ca este o societate izolata chiar si in zilele noastre, in trecut ea fiind chiar inchisa dupa un gard.
Piazza San Marco ne-a vazut numai dintr-un colts, cum stateam ashezatsi pe o banca si ne bucuram de caldura si de pace. Era atita lume in jur insa aveam impresia ca nimeni nu era la fel de calm ca si noi, Vio dormea la mine in bratse iar eu achizitionam viatamina D direct de la razele solare. Oameni veneau si plecau, rideau, se minunau, faceau poze si planificau trecerea spre urmatorul punct. Iar noi stateam nemiscati. Da, arhitectura, da e frumos. Insa nu de asta piazza San Marco mi se asociaza cu ceva frumos. Cu ceva cald. Cu ceva nepretsios. Da, ajunsesem la Venezia ca sa dormim si sa ne jaluim de oboseala ca 2 moshnegei schiloditsi. Insa atit de bine era pe banca aia.....
Cu venirea Marcelei ne-am mutat sediul odihnei Veneziene in port. Acolo unde stau parcate gondolele-taxi. Acolo de unde se vad insulitsele. Acolo unde potsi sta linga apa. Acolo unde nu simtsi frigul caci este prea frumos totul in jur. Acolo unde iti amintesti despre clipele frumoase din viatsa ta. Acolo de unde nu vrei sa pleci, caci iti este bine. Acolo am stat de vorba si am ris de cele ce au fost si am inshirat sperantse despre ceea ce va veni. Acolo unde ne-am dat seama ca da, tot ce conteaza este in interior, si nicidecum in exterior....
Cu chiu ci vai ne-am sculat si am pornit la plimbare. Marcela se mira ca am ajuns la Venezia si nu eram flaminzi sa vedem cit mai multe, nu ii parea normal ca nu suntem grabiti. Noi insa aveam tot timpul din lume.
Ne-am plimbat pe stradute, am vazut arhitecturi, muzee, poduri, oameni. Am simtsit atmosfera trecutului zbuciumat, am simtsit aerul ce nu este la fel ca in alte orase. Insa, cind am ramas in doi, iarasi am cautat o banca si ne-am asezat. Sa ne odihnim. Ne-am oprit sa savuram. Cui ii trebuie miscare fizica cind sufletul iti este involburat?
Grand Canale este impresionant, mai ales noaptea. Am stat pe margine pina s-a inserat si s-au aprins felinarele... frigul insa ne-a intrat sub hainute si am decis sa o luam incetisor spre gara, de unde teoretic ar fi trebuit sa mergem spre casa Marcelei. Tot prin orientarea inexplicabil de precisa a lui Vio am ajuns in timp record la gara. Ne-am asezat pe trepte si asteptam. Doi turisti necajiti, cu bere de 45 centsi si cu biscuiti de 69 centsi, ce stateau si asteptau in frig un telefon ce ne-ar fi dat unda verde sa pornim spre patucul mult visat din casa Marcelei. Daca era sa ne gindim ce vazusem in ziua aia, nu prea vazusem nimica... Nici macar San Marco ca lumea. Insa cind stateam acolo si respiram aerul umed si rece de toamna, simteam oboseala amestecata cu un sentiment de fericire.
Cind am ajuns in statia de autobuz unde trebuia sa ne intilnim cu Marcela, am constatat ca suntem doar noi 2 acolo. Noi si frigul. Bine ca tehnologiile avansate includ optiuni muzicale, asa ca ne-am incalzit noi prin metode traditionale ca dansul unei mini-hore acolo in statie sub ochii curiosi a trecatorilor razleti. Intr-un final insa, ajunsi acasa la Marcela, dupa ce am savurat pe deplin o mincare din varza si carne impreuna cu un amestec de vin alb si rosu, patucul ne-a primit cald si moale si am visat Venetsie pina dimineatsa.....

A 2-a zi am infaptuit imposibilul. Intr-o ora jumate am reusit sa mergem la San Marco, sa facem poze si filmulete, sa vedem Rialto si alte piezze cu insemnatate mare... Iar la ora destul de matinala eram deja in drum spre Milano. Caci ne fusese destul.
2 zile ce au fost in realitate una si oleaka... O calatorie in care nu am vazut atit de multe, insa in care am avut parte de senzatsii irepetabile. Cred ca arhitectura o pot vedea si online.

M-a-s-u-r-a

Viatsa este scurta. Momentele de fericire rare. Activitatea si miscarea sunt necesare pentru viatsa. Odihna nemeritata nu este savurata din plin. Si, desigur, ceea ce demult stiam insa acum mi-am confirmat - ce e prea mult strica. Si am in vedere orice. Indraznesc sa contrazic si zicala veche din batrini ce zice ca doua mincari strica, iar doua batai nu. Nu. TOT ce e prea mult strica. Fie ca e prea mult bine, prea multa munca, prea mult dulce sau prea multa odihna. Strica, daca e prea mult. Prea multa fericire? Da. Daca fericirea devine rutina, strica si ea. Totul cu masura.

Masura. Este un cuvint ce l-am uitat in ultimele saptamini. Si am facut multe excese. Pentru ca nu ma satur de bine si nu pot evita raul. Sunt 2 motive serioase, insa zicala e zicala.

Emotsiile sunt foare amagitoare. Sunt niste lipitori de care nu scapi pina nu ramii cu totul fara vlaga. Emotsiile sunt bune, insa.... cu masura. Eu m-am pierdut in emotsii si evenimente, si de aia simt nevoia sa ma opresc. Sa ma opresc si sa meditez. Sa savurez. Pentru ca nu mai am spatsiu unde sa stochez atitea amintiri in stare neprelucrata. De aceea scriu pe blog. Un post, 2. Poate 3. Ziceam eu oare ceva de masura? :P

Cine se scoala de dimineatsa.....

Telefonul stricat este asa o masinarie care iti permite sa afli foarte multe informatii distorsionate, care te face sa intri in panica cind nu este nici un motiv real sa o faci si care te impinge la anumite activitatsi ce te priveaza de somn si de linistea sufleteasca. Iata asa am auzit eu ca pentru a intra in Romania ai nevoie de viza, chiar daca ai in posesie un permis de shedere din plastic stralucitor si valabil. Desigur ca nu m-am obosit sa caut legea prin care se decide necesitatea miilor de persoane ce zboara zilnic pe traseele low cost de a sta la coada vreo 4-5-6 ore pentru a-si ocupa inca o pagina in pasaport cu o imagine colorata pe care scrie " VIZA ROU", ci la indrumarea unui prieten am decis sa controlez totusi veridicitatea acestor informatsii. Am accesat deci site-ul consulatului romaniei in Italia pentru a citi cu un zimbet pe fatsa ca pe pagina "vize pentru cetateni straini" este afisat un mesaj scris cu caractere mici aproape inteligibile : " Pagina este momentan goala." Nici macar nu au avut bunul simts sa ofere oamenilor o sperantsa, adica sa scrie ca "Pagina este in reconstructie", sa sper si eu ca tot omul ca poate in vreo citeva zile apare informatsia dorita si aflu si eu daca am nevoie de viza sau nu. Oricum, am decis sa trimit un mail - este prima data cind trimit mesaje institutsiilor publice pentru ca nu am incredere in velocitatea functionarilor ( oare de unde asa neincredere???) si deci am convingerea ca nu voi primi raspuns in viitorul apropiat. Surpriza insa, in ziua urmatoare primesc informatsia necesara - da, am nevoie de viza, da, trebuie sa imi car posteriorul la consulat si da, trebuie sa ma trezesc la ore imposibil de matinale caci este rind viu iar lista se intocmeste de dimineatsa. Si aici a inceput aventura mea, caci da, persoana mea cascata nu poate fara ele.
Luni. 10 noiembrie. Incercarea nr 1.
Ziua precedenta a fost petrecuta in cel mai placut mod - un somn intrerupt de pauze de masa si de vb pe chat, iar lefaiala in pat timp de vreo 24 ore a minimizat nitsel nivelul de oboseala pe care il simtseam. Asa ca la orele 5:30 eram treaza doar eu si pasarile matinale, mi-am baut cafeaua si am pornit in pas rapid spre statsia de metro. Era intuneric si ceatsa, era frig si liniste in jur - insa cine se teme sa mearga pe strada la ora 6 dimineatsa cind esti acolo numai tu si vreo 2 negri si vreo 3 arabi?
Am ajuns la destinatsie la ora 6:45. De departe se zareste multimea de oameni ce nu se stie la ce ora au ajuns acolo - pentru a nu crea confuzii, s-a creat o lista provizorie, eu am fost numarul 43. Ok, am zis eu, lista pentru consulat se face de la 7 pina la 9, si ok, este o limita de 200 persoane pe zi, insa sa fii numarul 43 la ora 6:45??? Bine, astept... Bine ca la orele 7 se deschide holul consulatului si inauntru este mai cald, chiar daca putsinele scaune din fier sunt reci reci reci. Se imping totsi ca sa intre, asa ca in Romania, de parca ar conta cine intra primul, nu totuna dupa lista se vor lua numele? Oricum, zic eu, da sa ma imping si eu caci imi e frig si mie....
Inauntru se face lista oficiala. Se alege o persoana ce are o voce mai puternica care cheama persoanele de pe lista provizorie si astfel te inscrii pe lista oficiala. Eu am fost numarul 36 - au existat persoane care s-au pierdut pe drum - crezind ca lista de afara este LISTA OFICIALA. Oricum, primele persoane intra la orele 8:30, deci eu, cu numarul 36 eram planificata sa ma intilnesc cu consulul la orele 9:30- 10:00.
Ma uit la ceas. Este 7:15, iar eu am abonament ATM. Ma duc acasa, petrec jumate de ora in drum ca sa stau acasa jumate de ora acasa si apoi sa mai investesc inca jumate de ora pentru a ma intoarce la consulat. Bine, decit sa stau pe scaunele alea reci ascultind povestile de viatsa a romanilor de imprejur, mai bine ma pierd in ginduri in metroul de pe linia rosie.
Inspirata, primesc sa iau un ziar din alea gratis ce se ofera la orice intrare in subterana sau la alte coltsuri de strada. Eu, fiindca nu am televizor iar la calculator nu am urmarit niciodata stirile din italia, am aflat atunci, cu o ora si ceva inainte de eveniment, ca va fi greva natsionala a transporturilor. Adica NIMIC nu va circula, adica PARALIZIE totala incepind cu orele 8:45. Perfect zic eu, exact ajung acasa va trebui sa ma pornesc inapoi. Si da, fiindca prefer mereu sa am citeva minute rezerva, ajung inapoi la consulat la orele 8:40, buchisita si inghesuita in metroul pe care au vrut sa il ia si totsi restul milanesilor ce au trebuit sa plece undeva in dimineatsa aia de luni. Spre deosebire de Moldova insa, am vazut foarte putsine persoane in virsta, acestea desigur optind sa stea acasa in zi de greva, nu ca pensionarii moldoveni ce exact la orele de virf au treaba sa mearga la piatsa, in vizita unu la altu sau cine stie unde mai merg ei intre orele 7 si 8 dimineatsa.
In Italia, greva mijloacelor de transport este ceva normal. Da, unul din primele cuvinte pe care le invetsi aici este "sciopero" - ceea ce inseamna muuuulta lume care merge pe jos cind in mod normal pe trotuar esti numai tu si maxim inca vreo 2 persoane ce nu au bilete de tramvai; ceea ce inseamna muuulte mashini si muuuulte ambuteiaje; ceea ce inseamna un mijloc de transport public in jumate de ora, si ala plin cu ochi, bukshit pina la refuz, cu oameni inghesuitsi asa cum se inghesuie lumea in troleul 10 sau 24 la orele 7:30 dimineatsa cind stundetsii de la caminele ASEM pleaca la ore. De data aceasta insa, era greva nationala, adica NIMIC nu mergea de la orele 8:45 pina la orele 15:00, NIMIC, metrourile erau inchise, statiile de tramvai si autobuz goale, iar trenurile stationau. Am primit insa un telefon ce imi schimba nitsel planurile- ok, zic eu, prind ultimul tren, ma deplasez la Baldinini, astept o ora in frig, maninc un mar, citesc un ziar si apoi incep lucrul cu 3 ore mai devreme. Ok, zic eu, ma trezesc si miine la ora 5 pentru a efectua acelasi itinerar spre consulatul Romaniei... De data asta insa, zic eu, ma trezesc mai devreme ca poate prind si eu un numar mai mic.....
Marti, 11 noiembrie. Incercarea nr 2. Bine, ma trezesc cu jumate de ora mai devreme ( adica la ora 5) ca sa ajung acolo mai devreme. Insa, nu am avut destuli neuroni functionali la ora aia ca sa ma asigur de orarul metrourilor, deci, chiar daca la orele 6 eram deja in Piazza Duomo ca sa observ ca la ora aia se porneste ecranul ala mare cu publicitate care este cel mai mare din Europa sau chiar din lume(cine stie? e posibil...) Desigur, am urat "Bongiorno" lucratorului din subterana ce a deschis usile la metro insa nu stiam ca primul tren vine abia la 6:40... Asa ca am citit din ziare si iarasi am aflat despre toate furturile si toate violurile si omorurile din tsara(oare de ce se scrie despre asa ceva in ziarele gratuite????Ca sa iti arate cit de mizerabila e viatsa si sa te faca pe tine, muncitorul de rind ce se trezeste la ora 5 in fiecare zi,sa te simti mai bine in pielea ta?) Am ajuns la consulat tot la 6:50... ca sa fiu numarul 41. Ok, zic eu. In lista OFICIALA - nr 35. Ok, zic eu iarasi. Si da, imi ashez posterioru pe scaunele incalzite electric ale troleului 91, ajung acasa in timp util, mai beau o cafea si apoi ma intorc la consulat. Pina aici toate bune, insa, in graba mea si in oboseala mea fizica, nu am avut un contact foarte placut cu consulul care imi zice ca nu-l intereseaza cit negru sub unghie invitatsia mea si ca trebuie sa ii arat nush ce acte mai voia de la mine.... Da, sunt cascata, asa cum mi-au zis la telefon persoanele carora le-am sunat ca sa ma jalui si care ar fi trebuit sa ma sustina, insa prin abordarea lor de "singura esti vinovata" m-au facut sa nu imi mai pling de mila si sa fac rost de ceea ce dorea consulul de la mine.... Desigur, toate pina la orele 1, cind, cu citiva covrigi si un ceai in stomac, incepeam cursa de la Baldinini, un du-te vino la depozit si inapoi.

Miercuri. 12 noiembrie. Incercarea 3. Stiu deja ca primul tren e la 6:40. Ajung la Consulat la orele 6:50. Ma inscriu in lista. Numarul 45. Lista OFICIALA - numarul 34. Luasem cu mine mai multe ziare gratuite de pe drum ca sa ma asez pe ele si deci sa nu mai vin acasa, ci sa astept acolo rindul meu. Desigur insa, persoana mea cascata a uitat acasa asigurarea medicala, asa ca iarasi mi-am facut cursa pina acasa si inapoi.... De data asta insa consulul a fost draguts. S-a uitat in toate documentele pe care eu am dorit sa i le arat, m-a asezat pe scaun si in vreo 20 min mi-a pus o stampila. Sa vin saptamina viitoare. Cind am eu timp. Cum e oare sa il ai?

Si da, cine se scoala de dimineatsa... merge la culcare la orele 9.

Stiu

Azi este un sfirsit, iar miine vine in sfirsit.

Credeam ca am inima deschisa. Insa abia acum am invatsat sa primesc in ea acea dragoste ce vor sa mi-o ofere persoanele ce stiu cum sa ma iubeasca. Abia acum mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca ceea ce fac eu influientseaza atitea si atitea persoane, iar ceea ce sunt eu o datorez acelor persoane.

Mi-am dat seama ca trebuie sa am incredere, in mine, in oameni, in viitor, in timp. Am invatsat ca trebuie sa ai grija sa nu fii prins in acel virtej de evenimente si de activitatsi, ca trebuie sa stii ce este important pentru tine. Trebuie sa stabilesti prioritati si sa planifici, insa mereu sa fii flexibil, pentru ca viatsa este un set prea mare de variabile.

Am descoperit ce inseamna adevarata liniste, adevarata caldura si adevarata lumina. Stiu cum e sa fii fericit, caci nu este greu..... Trebuie doar sa vrei.
Viatsa ne ofera multe surprize, trebuie sa stim insa cum sa reactionam, cum sa le primim, cum sa rezolvam acele probleme si cum sa ne bucuram de rezultate. Trebuie sa fim gata de esec.. Mai important este insa sa fim gata pentru succes. Caci de cele mai multe ori, suntem prea ocupatsi ca sa ne dam seama ca am reusit, ca am ajuns la final, ca gata, ca g-a-t-a.....

Trebuie sa spun de mai multe ori multumesc. Multumesc celor ce sunt alaturi de mine chiar daca nu mereu apreciez ajutorul lor. Multimesc celor ce ma sustin indiferent daca am dreptate in actiuni sau nu. Multumesc celor ce imi ofera rabdare, multumesc celor ce nu ma judeca si incearca sa ma inteleaga. Multumesc celor ce ma lasa in pace atunci cind trebuie sa fiu singura, multumesc celor ce stiu ce sa imi spuna ca sa ma faca sa uit. Multumesc celor ce imi mentin zimbetul pe buze, multumesc celor ce nu ma lasa sa cad atunci cind sunt pe marginea prapastiei... Multumesc celor ce ma hranesc cind imi e foame si celor ce imi ofera o gluma sarcastica atunci cind trebuie sa nu imi mai pling de mila. Multumesc celor ce nu imi spun ceea ce nu trebuie sa aud, multumesc celor ce spun adevarul cind acesta m-ar trezi din reverie. Multumesc...

Deja stiu. Si nu voi mai uita.

Baldinini experience

Ora 12:15. Cu pas rapid ma misc printre multsimea de persoane ce in mod evident nu se grabesc nicaieri, deci trebuie sa imi croiesc drum printre acei turisti ce casca gura la Duomo, printre acei italieni ce au timp sa stea la taclale exact acolo unde s-au intilnit cu vecinul/colegul/verisorul/fostul prieten - adica in mijlocul drumului :) Eu insa ma alatur paturii muncitoare ce se deosebeste din multsime anume prin acea mimica plictisita, miinile bagate in buzunar si pas rapid intr-o directsie stabilita, merg cu ochii in pamint caci deja cunosc pe de rost drumul pe care il fac zi de zi.... Grabesc pasul ca sa doar verde la semafoare, am gasit si o ulicioara ce imi permite sa economisesc 4 minute de drum, deci ajung la servici in nici mai mult nici mai putsin de 29 minute. Pe jos, rapid, eficient, si cel mai important, sigur. Fara nici un fel de interventsii externe, doar daca nu ma intilnesc cu cineva pe drum :)
Ajung la piazza San Babila la 12:44. Exact. Ma ashez si eu pe monumentul reprezentativ si urmaresc turistii ce fac poze, lucratorii din diferitele magazine ce ies la pauza pentru a lua masa ( da, am invatsat sa ii deosebesc), ascult fara sa vreau discutsiile la telefon a oamenilor din jur caci la rozovu meu cinta numai casca stinga..... Apoi, la 12:50 ma ridic si alene pornesc impreuna cu valul de femei cu gentsi de la Prada si cu barbatsi cu incaltsaminte stralucitoare spre via Montenapoleone. Acolo este mereu agitatsie, trotuarul este mic, lume multa, iar eu, ca sa nu ma impiedic de nimica, tsin ochii in pamint, iar prin fatsa mi se perinda tot felul de cizme si pantofi - desigur, deodata observ cine se incaltsa la Baldinini. Atunci ridic ochii si da, mi se intimpla sa recunosc fetse, off, de as avea aceeashi memorie vizuala si cind e vorba de macroeconomie :)
Ajung la magazin exact la 12:52. Zic un "ciau" ce se vrea vesel si urc sus, printre zecile de cutii cu incaltsaminte ca sa ma imbarbatez si sa ma programez la 6 ore de ... ce-a da domnu sa fie. Bine a zis cine a zis ca nici o zi nu seamana cu alta. Pentru ca persoanele ce sunt in magazin se schimba, pentru ca clientsii sunt mereu altsii, pentru ca sheful este mereu mai mult sau mai putsin excenttric, pentru ca pentru ca pentru ca. Si deci mereu ceva se intimpla, trebuie numai sa stii sa rizi la momentul potrivit, sa taci cind este cazul si sa te faci ca nu auzi nimica cind se intimpla sa se ia shefu de tine si sa faca glume proaste. Caci, cum nu ai da, sheful are mereu dreptate, si daca zice el ca geanta cutare nu este frumoasa, tu trebuie sa zimbesti si sa o ascunzi in depozit, chiar daca stii ca se vinde foarte bine. E drept ca eu propun clientsilor tot ceea ce mie imi place - si da, trebuie sa recunosc ca am gusturi bune. Pina cind eu cu gusturile, clientsii cu banii :)))
In unele zile acel om de Dumnezeu (sheful)se plictiseste si ii vine ideea sa schimbe expozitsiile din magazin. De bine de rau, isi face ocupatsie, iar eu rid destul de bine in momente cind se incerca incaltsarea manechinului cu o pereche de cizme din piele intoarsa, acesta fiind mai intii dezmembrat iar in tot magazinul se aud sudalme ca de ce nu a putut firma sa cumpere un manechin cu o masura mai mica la picior :)) Asta are masura 41 si inca si sta intr-o pozitsie interesanta :) Iar italienii, de desteptsi ce sunt, dupa ce s-au enervat si au aruncat membrele inferioare prin magazin(bine ca nu era nici un client prin preajma) si suduiau de zor, au luat o pila si au inceput a roade piciorul manechinului. Deshi tre sa recunosc ca le-a venit repede mintea la cap si au imbracat un ciorap de matase pe piciorul problema si deci a cizma a intrat ca turnata. Slava Domnului ca i-a venit ideea shefului, ca de nu, avea sa stea sa roada Antonio la plastic mult si bine.
Deci nu pot sa spun ca este un loc de munca extrem de stresant, insa ceea imi place cel mai mult este si ceea ce ma oboseste cel mai mult : faptul ca vad si vorbesc cu foarte multsi oameni. Si nu, nu sunt totsi bogatasi si alintatsi care cauta ceva original care sa fie numai a lor - am avut si asa cazuri, cind nu au cumparat un anumit accesoriu pentru ca au vazut ca e ultimu, prin urmare in LUME mai sunt inca 2 astfel de modele (!!!?????) Da, exista multe persoane care cumpara din moft, care nici nu masoara cizma data si care se cred ombilicul terrei. Este destul de interesant sa analizezi specimene gen porno-star cu implanturi in fese ( desigur ca avea operatsii si la buze, obraji, sini si extensii in parul ala decolorat intr-o culoare galbena deskisa) insa aceste elemente mi-au atras atentsia mai putsin decit forma nenatural de rotunda a bucilor ce incepeau imediat de sub talie.

Si asta nu e totu, experientsa Baldinini inca continua... :) Tre sa am numai rabdare si putere.

Il Kebab

Ziua a inceput desigur ca si oricare alta zi de duminika - cu moleseala si cu lenea caracteristica acestei zile, o zi sfinta, cum zic eu, cind se poate de dormit cit voieste inima unui individ. Eu insa nu mi-am permis nici azi acest lux pentru ca ziua e prea scurta pentru a o pierde dormind, si desi randamentul meu este scazut pe parcursul a celorlalte ore ce sunt treaza, prefer sa fie asa decit sa nu imi ajunga timp pentru diversele mele ocupatsii si activitatsi. Azi am cistigat si o ora in plus - insa aceasta a zburat nesimtsita si nefiind investita intr-o activitate cu rod imediat, ci fiind mai degraba pe termen de la mediu la lung. Totusi, in marea de lucruri ce se voiau azi facute, doar vreo jumatate au fost duse pina la capat, si da, sunt de acord, este pacat de minunata carte ce zace la mine pe masa neatinsa....
Deoarece in cadrul ultimei intilniri a managementului corabiei s-a decis continuarea activitatsii companiei si deci intreprinderea unor noi pashi spre cresterea satisfactsiei persoanale si gustative ale participantsilor, in acest weekend, la sugestia paturii mici s-a organizat o noua shedintsa de "am venit, am mincat am plecat". De data aceasta insa invitatsia oficiala a survenit din partea unui alt membru al conducerii, iar detaliile au fost puse la punct extrem de rapid - adica mai rapid decit se astepta lower managementu, adica eu. Si deci azi, cind eram in plina lene de afla misterele adinci ale statisticii, am pornit spre Kramer,bucataria caruia se pare ca o populez deja si eu si alte persoane cu o regularitate de 1 data pe saptamina.
Astazi managementul proiectului era in plina actsiune la poposirea la locul faptei a asistentsilor. Deshi partsile componente ale produsului finit ( adica a kebab-ului) erau deja preparate si majoritatea detaliilor erau puse la punct, procesul de productsie a mai intirziat nitsel din cauza unor factori exogeni, pina la urma insa, totul a decurs conform planului iar rezultatele au fost apreciate ca fiind la cel mai inalt nivel. Cu totsii am savurat acel prinz satsios si am si discutat cauzele crizei financiare din lume - cineva discuta, cineva rontsaia cartofi prajitsi iar cineva era dusa dusa dusa in cu totul alta lume - insa hai sa nu aratam cu degetu care sh cine era, ca nu e frumos :))))
Concluzia generala la care a ajuns top managementul in timpul asteptarii tram-ului la statsie este ca traditsia noastra este una ce merita sa fie continuata, si deci a promis ca de data aceasta managementu va gasi el propuneri si sugestii pentru intilnirea viitoare. Desi cred ca din cauza unor factori ca examenele, shedintsa va fi aminata nitsel, intentsia ramine in picioare si deci beneficiarii ishi pastreaza dorintsa de a participa la proiect.
Multsumesc inca o data gazdelor si sa va fie de bine !

Scrisori de la naftalina

3 MARTIE 2008




Nostalgie.... au fost momente frumoase. Da, zbuciumate, da, dureroase, da, tristetse.... insa iubeam shi ma simtseam vie. Prin orice zimbet, orice privire, orice atingere, orice cuvint....

[2006]

"Am trecut prin multe impreuna. Prin destule. De aia suntem cum suntem. Si ma bucur ca e asa cum este. Nu e mereu totul perfect, pentru ca asa ceva nu exista... insa e bine. Ne iertam, ne iubim...."

............................................................................................................

Esti departe, esti aproape, unde esti? De ce esti, cum esti? Cum te simti, ce crezi, ce faci, la ce te gyndesti? Ce visezi? Ce speri? Ce astepti de la viitor? Cum te vezi in 5 ani? Ce vei face in ziua de azi? Dar myine? Ce ai facut ieri? Cu cine ai fost? Cine sunt persoanele care sunt linga tine? Ce vorbitsi? Cum te simtsi cu ei? Cum e viatsa ta? Cine esti?

Nu stiu ce sa fac... astept... tot astept shi astept.. deja mult timp astept.... ce o sa fie, nu sthiu.... ce este, nu stiu... ce vreau.. ce vreau? Te vreau pe tine? Cred ca da... insa.... vom putea fi fericitsi? poate nu, din cauza mea, din cauza ta... nu se shtie ce va fi...
tu nu te gyndesti la mine... eu nu ma gyndesc la tine... tu esti rece, eu sunt rece... shi totush ne iubim.... cit timp inainte, insa? Cit o sa mai dureze? Nu vreau sa te pierd...shi totush cred ca e ceva ce trebuie sa se intimple. Trebuie sa renunts la tine.... trebuie sa renunts la unicul lucru care imi face inima sa bata frenetic... sa renunts la ideea de a visa la tine... deshi nu te cunosc. Deshi nu shtiu cine esti. Insa vreau sa te gasesc. Shi vreau sa itsi arat si cum sunt eu... vreau... vreau.

Trebuie sa te uit... nu vreau sa ma uits.... nu trebuie sa fiu cu tine... vreau sa fii cu mine....

E frig... imi e rau... imi e trist.... vreau sa visez... insa dimineatsa, totul dispare... unde esti? "

Da, sunt eu cea din trecut.

Un prieten adevarat

13 FEBRUARIE 2008

Era 14 februarie... anul nu il mai tsin minte. A intrat in casa cu un zymbet senin shi larg. Era asa cum il stiam dintotdeauna - galagios, vesel, mereu pus pe glume, mereu deschis, sincer, intelegator. Cu el am petrecut momente de neuitat. Shtia mereu cum sa ma faca sa zymbesc cind imi era trist, shtia mereu cum sa ma faca sa pling ca sa ma eliberez de tot ce e rau... Imi arata cum sa fiu optimista. Mi-a spus mereu adevarul, insa venind de la el, adevarul nu imi facea rau niciodata. M-a inteles chiar shi cind singura nu ma intelegeam pe mine, m-a ajutat cind insistam ca sunt bine shi ca nu am nevoie de nimeni shi nimic. Nu a acceptat niciodata un refuz, nu mi-a zis niciodata "nu". Nu m-a judecat niciodata chiar daca de multe ori nu eram corecta. Si pentru tot ce mi-a oferit ii multsumesc.


Cine ghiceste despre cine era vorba? Indiciu : a intrat numa odata pe pagina mea si a zis "off rox, ce mult mai vorbesti...." :))))

Ore

21 OCTOMBRIE 2008

Am intrat si eu in obisnuintsa si in rutina. Dimineatsa stiu foarte bine ce trebuie sa fac si cit timp imi ia fiecare activitate banala. Nu mai trec orele pe linga mine ca eu sa ma trezesc de exemplu din reverie la orele 11-12. Nu, petrec constient fiecare minut, fiecare ora este petrecuta la maximum iar pierderile de timp sunt minimizate. Desigur, acestea mai survin din cind in cind, insa remuscarile pe care le incerc dupa astfel de momente ma fac sa le evit in viitor, deci sa caut noi si noi tehnici de crestere a raportului calitate/cantitate a celor 24 de ore din zi. Desigur, la moment caut echilibrul intre somn si cantitatea de cafea bauta, insa sper ca si aceasta problema de eficientizare isi are solutsia sa care nu va intirzia sa apara.

Astazi mi s-a oprit ceasul la ora fixa.

Unpublished

Am neglijat nitsel aceasta pagina din lipsa de resurse de timp. Desi am tentatsia sa imi inshir gindurile online, desi ma trage la acest proces de creatsie ce imi lasa un sentiment de satisfactsie, dupa citeva momente apare mereu altceva ce necesita atentsia mea si deci apas frumushel CTRL+D si creez un draft, cu ideea sa ma intorc mai tirziu la cele incepute... Asa am facut si astazi, insa cind m-am uitat in trecut cite asa ciorne am, mi-am dat seama ca bine a zis cel ce a zis ca daca ai inceput ceva, trebuie sa o duci pina la capat.... Iata asa m-am trezit cu citeva zeci de articole nepublicate, depre care la moment credeam ca sunt imperfecte... acum insa le citesc vad cit de bine redau realitatea traita de mine.

Acum le public asa cum au iesit de sub tastatura mea, fara nici o schimbare- in afara de font-ul italic :))))

Incep cu post-ul de azi. Tot un draft.

22 OCTOMBRIE 2008

Am un vis. Si este foarte simplu. Sunt eu, in multsime, si ma plimb cu ciinele meu. Eu, o persoana care pina acum nu eram iubitoare de canini. Nici un alt element nu este prezent, nu se vede nimic alceva din statutul meu personal sau profesional. Sunt doar eu, calma, si ma plimb cu ciinele meu prin parc. Simplu insa in acelasi timp atit de frumos.....


Cuvintele de mai jos m-au emotsionat. Cred ca atunci le-am simtsit din plin. Acum insa este doar o amintire vaga...

21 APRILIE 2008

...si ploua afara neincetat
de parca norii vor sa-tsi spuna
sa plingi din suflet si curat
iar noaptea sa vezi iarashi luna....
bate vintul cu putere
dar nu aud, e liniste in jur
iar ca sa imi alin a mea durere
ma uit in sus la cerul sur...



To be continued

La blinele

Repejor si fara prea mare introducere sau preludiu, ieri dimineatsa am primit o invitatsie subtila sa vin la ajutat(adica la facut) blinele. Eu, desigur, cea care acasa doar impusa de cineva pun mina pe tigaie, am zis ca ok, fac o vizita la caminul cel mai indepartat pentru a-mi perfectsiona calitatsile culinare si pentru a mai socializa un pic - ambele fiind activitatsi pe care le neglijez intens de cind am poposit pe tarim italian.
Am ajuns la Kramer in timp util, bucurindu-ma de o calatorie cu bilet in tramvaiul nr 9, unde m-am lasat dusa departe in ginduri urmarind casele ce toate seamana intre ele si strazile pustii de simbata seara. In bucataria de la subsol am ajuns exact la inceputul comitetului unde la ordinea serii era discutsia procesului de preparare a blinelelor. Dupa multe discutsii si propuneri din partea tuturor celor prezentsi, muncitorul de baza a dat din cap zimbind si pina la urma a facut asa cum a gasit el de cuviintsa - a amestecat laptele cu ouale si cu zaharul intr-un vas, faina si bicarbonatul de sodiu si sarea in altul, si apoi le-a intilnit pe toate intr-un al treilea. Procesul de amestecare a fost unul anevoios, insa prin insistentsa, putere si determinare am reusit sa omogeninzez acea masa galbuie, si, contrar parerii spectatorilor, eu eram sigura ca exact asa trebuia sa arate aluatul. Asa ca am pregatit sirguincios locul de munca, si la treaba ! Procesul de turnare a aluatului in tigaie s-a dovedit insa a fi unul destul de anevoios, de aceea unele rezultate erau mutante, insa eu, fiind doar simplu executant (in teorie) am lasat responsabilitatea erorilor managementului corabiei :))), acelor persoane ce supravegheau de la o distantsa sigura intregul proces.
Prima incercare este intotdeauna nereusita, insa asistentsii au avut grija sa dispara toate urmele acesteia - deci in 2 timpi si 3 miscari cele 3 blinele mici, contorsionate, nitsel arse si aproape fara gust au disparut imediat din farfurie in gurile celor 3 spectatori. Urmatoarele rezultate au fost mai imbucuratoare pentru stomace pentru ca aveau marime impresionanta - s-au facut notitse si s-a revizuit iarasi procesul de preparare. Din cauza lipsei uneltelor potrivite s-a modificat nitsel tehnologia de productsie, iar in urma acestei schimbari ulterioare, muncitorul, spectatorii si managementul cautau deja similitudini ale blinelelor cu tsarile lumii - la un moment dat aveam prezenta in tigaie Moldova - fara transnistria :) Muncitorul zicea ca se vedea si nitsel America de Sud, insa aici s-a demonstrat teoria potrivit careia geografia nu este punktul meu forte :) Intre timp au mai aparut forme ca inima, rinichi, creier cu circumvolutsiuni etc - date prezentate de cei ce au studiat sirguincios biologia la liceu. Cei ce au dat BAC-ul la chimie nu s-au lasat nici ei mai prejos, discutind aprins care ar fi formula chimica a bicarbonatului de sodiu (NaHCO3 apropo) si cam cu ce ar putea el interactsiona. :)
Pina la urma insa, intre atitsia expertsi, manageri, spectatori si muncitori de baza, ultimele blinele au iesit standard, deci productsia a fost acceptata si trimisa pe masa impreuna cu produsele ei complementare - dulceatsa, laptele, ceaiul si, desigur, berea si voia buna. :)
Dupa consumarea produsului finit, cu organele digestive saturate, discutsia s-a axat desigur in jurul cauzelor survenirii erorilor in procesul tehnologic si deci s-au luat decizii vitale privitor la pasii ce vor fi intreprinsi in viitor pentru a evita astfel de greseli. Muncitorul a scapat insa cu basma curata si shi-a mentsinut postul :)) Pina la urma, managementul corabiei s-a declarat multsumit de rezultate, blinelele au fost gustoase iar muncitorul a fost remunerat cu un pahar cu lapte si cu o seara placuta.
Multsumesc!

Echilibru

Echilibru in ceea ce faci si ceea ce simtsi, intre ceea ce trebuie sa fii si ceea ce esti, intre necesitatsi si dorintse, intre drepturi si obligatsii. Echilibru intre sentimente si ratsiune, echilibru intre durere si fericire, intre munca si odihna, intre activitate si lene. Echilibru intre umor si seriozitate, intre aluzii si remarci directe. Echilibru intre subtilitate si curaj, intre adevar si minciuna - echilibru intre sinceritate si prefacatorie, intre rabdare si actsiune. Echilibru intre inceput si sfirsit. Intre aminare si decizie. Echilibru in refuz si accept. Intre bine si rau, intre frumos si ordinar.
Echilibru intre persoana ta si lumea inconjuratoare. Asta cautam. Asta gasesc incetul cu incetul, zi de zi....

Metafore

Problema.
Vasilica si Petrica sunt fratsi. Ei au doua mashinutse - una rosie si una albastra.
Ambele masinutse sunt la fel de bune, insa lui Vasilica ii place mai mult masinutsa rosie, deci se joaca numai cu ea. Cind a inceput insa Petrica sa se joace cu masinutsa albastra, Vasilica a observat ca aceasta avea rotsile mai mari si ca mergea mult mai bine. Parca mai inainte nu era atit de frumoasa masinutsa albastra, si nici nu tsinea el minte ca i se invirte si volanul... Si capota se deschide, si uite, are si imitatsie de motor. Se uita apoi si la masinutsa din mina lui si nu ii mai place.
"Petrica, hai sa ne schimbam cu masinutsele", zice el.

Intrebare : Cit timp se va juca Vasilica cu masinutsa albastra? Argumentati raspunsul.

Neclar (II)

Am observat, si nu doar odata, ca zicala "cine cauta gaseste" este de mai multe ori eronata decit corecta. Atunci cind cautsi ceva cu indirjire, ai in fatsa ta o imagine bine stabilita si ai impresia ca stii exact ce si unde cautsi - insa in proces te concentrezi la lucruri gresite si potsi trece cu privirea unele aspecte extrem de importante. Concluzia mea nu este insa sa nu mai cautam - ci doar sa o facem cu foarte mare atentsie. Sa nu uitam ca trebuie sa avem grija ce ne dorim, caci dorintsele odata si odata devin realitate. Mai devreme sau mai tirziu, visele se implinesc, iar noi avem datoria de a ne bucura de fiecare moment si de a pretsui fiecare clipa de fericire, fie ea si incompleta....

Neclar

Citeodata este bine sa lasi lucrurile sa mearga de la sine, caci tu, nestiind foarte bine de ce se joaca uneori viatsa cu tine intr-un mod atit de dur, ai putea sa faci anumite gresheli ireversibile, in cazul dat "non-creative" si mai degraba stupide. Cred totusi ca tot ce se face se face spre bine, chiar daca este foarte greu uneori sa acceptsi anumite lucruri si sa treci peste acele evenimente dupa care vrei sa faci uz de terapia anti-stres. ----------------->
Exista situatsii in care sa fii responsabil inseamna sa iei o decizie, alteori insa, trebuie sa o eviti pe cit de mult posibil pentru ca timpul ishi are si el efectul sau asupra anumitor probleme. Si nu, in cazul dat aminarea solutsiei nu este calea cea mai usoara, pentru ca te maninca zi de zi statutul de problema deschisa - in aceste cazuri se bea cafea cu lapte condensat si se relaxeaza sub cintecele demult uitate a The Killers si 3 Doors Down.
Stiu ca imi pun aceasta problema in mod gresit. Stiu ca nu am o abordare corecta si deci ma chinui sa gasesc acel echilibru intre linistea sufleteasca si bunastarea inimii. Ma las influientsata de factori externi insa evitarea acestora imi fac mai mult rau decit bine. Deci astept. Astept sa se faca miine, caci nu aduce anul cit aduce ceasul. Si sper. Visez. Cred.

Mucca e pollo

Cow and Chicken in varianta italiana. Eu am ris. Mult.
Cine urmarea Cartoon Network intelege.

Aberatsii nocturne

Fiecare avem un vis, un ideal, fiecare avem o anumita imagine, un anumit tablou al lucrurilor in fatsa ochilor. Ce sa facem insa cind aceste asteptari nu se adeveresc? Suferim, sau incercam sa ne skimbam noi inshine privirea asupra lucrurilor? Cind dam de prima greutate, renuntsam sau zimbim si mergem mai departe? Cind intilnim un fenomen, generalizam, sau credem totusi in exceptsii? Iar cind suntem noi inshine diferitsi, incercam sa ne ascundem sau ne aratam lumii intregi fara frica? De cele mai multe ori, exceptsiile sunt ovatsionate in teorie si respinse in practica. Pentru ca traim intr-o lume plina de stereotipuri, shi chiar cea mai deschisa persoana are anumite prejudecatsi si standarde. Unele prejudecatsi tsin de rasa si de etnie, altele de educatsie, altele de personalitate sau aspect fizic. Unele au in vedere succesele personale sau profesionale...In viatsa de zi cu zi nu le putem evita, caci sunt peste tot. De aceea ma intreb, oare cit de mit este acel Pat al lui Procust, prin intermediul caruia toate persoanele devin la fel? Atunci poate in sfirsit va disparea invidia si gelozia, atunci poate nimeni nu va mai judeca pe nimeni, atunci totsi ne vom intelege intre noi. Pentru ca vom fi totsi la fel. Oare asa arata o lume perfecta, cind partsile sale sunt toate egale, perfect slefuite, ce se potrivesc intocmai una linga alta? Eu zic ca nu. Eu ma scald in imperfectsiunea mea si ador acele mici elemente ce ma fac diferita. Eu prefer altfel si sa incerc ceva nou decit sa ma las prada ideilor de gloata. Prefer sa incalc anumite reguli, desi nu mereu am curajul sa o fac. Prefer sa fiu eu, decit sa ma prefac, desi ultima cale e mai usoara. Nu, nu voi ceda. Chiar daca ma tem sa gresesc.

Astazi

Ziua de azi promitea sa fie o zi normala din viatsa unui student. Si, surpriza, asa a si fost :) Desi pina diseara inca mai este, pot sa ma laud ca am reusit sa fac aproape tot ce mi-am propus pe azi - imi ramin doar vreo 20 % din treburi, desi sunt unele dintre cele mai importante ( regula Pareto,80/20).
Dimineatsa m-am trezit la 7:30 (hm, desi nu e normal pentru un student) si aveam dispozitsie buna. Pina la orele 8:15 am reusit sa rid in hohote la perspicacitatea unor persoane in arta culinara, am reusit sa ma re-apuc de gimnastica de dimineatsa si am sters-o la universitate. Desigur ca Financial Times nu mai era disponibil caci azi ca niciodata toata lumea era interesata de micsorarea ratelor dobinzii si deci se voia informata despre consecintsele acestei miscari. Ok, am zis eu, si am fugit la cantina sa imi iau briosha cu ciocolata de care in ultimele zile am devenit dependenta - e calda si moale, mmm :)))
Astazi in sfirsit m-am simtsit si eu calma si linistita, uitindu-ma la ceas sa vad daca trece oare timpul si daca facem recreatsie. Azi am scris conspecte si m-am bucurat ca ne-au dat drumul mai inainte. Azi am mincat in liniste si pace - si, surpriza, tot la 12:15 am finisat masa, exact ca in zilele in care "ma grabesc". Deci unica diferentsa e ca azi am mincat fara graba si panica:)
E drept ca ma simt nistsel vinovata ca timp de 3 ore nu am avut nici o activitate bine stabilita, insa ma simt odihnita si sunt gata sa nu ma mai enervez miine la servici. Am primit deja tricoul cu Baldinini - asa ca ma simt mai stabil in postura mea de consultant :)Pina la urma, totsi shefii sunt la fel - nu le place nimica din ce faci, tu trebuie sa taci si sa zimbesti frumos cind iti face observatsie sau tsipa la tine din cauza ca nu ii iese lui ceva, sau pur si simplu din cauza ca asa este el, mai excentrik - ca sa nu zik ciudat. Nu trebuie in nici un caz sa te aratsi ca nu ai treaba - desi in cazul meu treaba mea este sa fiu pe loc si disponibila oricarui client cind acesta binevoieste sa apara. Mai greu e insa cind e magazinul gol, iar noi, ca sa nu enervam middle managementu, tre sa ne invirtim de colo colo si sa ne facem ca aranjam nu stiu ce cizma de 10.000 de ori. Cu rabdarea treci si marea insa, asa ca rabdam....
Imi vin acum in minte diverse imagini din trecut si imi vine sa rid de naivitatea de care dadeam citeodata dovada. Zimbesc cind imi amintesc de acele momente haioase cind imi era a plinge insa stiam ca pe urma voi ride de ele - iata acum, in sfirsit, pot sa zic ca imi permit sa fac misto de propria-mi persoana. Si tot ce a fost in trecut imi pare o poveste, o fabula, morala careia insa am simtsit-o foarte bine. Acest lucru nu inseamna insa ca nu voi mai gresi, desigur ca o voi face, insa vor fi tot
alte si alte greseli....
Acum nu sunt alta persoana, desi asa ma simt si asa pare. Acum sunt eu, insa mai libera. Mai naturala. Mai calma. Intr-o oarecare masura, desigur, ca totush m-am saturat de cizmele alea Baldinini....

P.S. Ceva filosofic sau actual, in alta zi :)

Monza - WTCC

Niciodata nu spune niciodata. Viatsa este un shir de evenimente imprevizibile, un shir de oportunitatsi pe care trebuie doar sa le prinzi. Deja am decis de mai demult ca nu imi voi face planuri pentru ca zicala " nu aduce anu cit aduce ceasu" este foarte corecta in ceea ce ma priveste. Asa ca lipsa mea de organizare nu se datoreaza iresponsabilitatsii, ci anume acestui aspect de deschidere catre neprevazut. Desigur ca se mai intimpla sa fac alegeri gresite din cauza acestei spontaneitatsi de care dau dovada in exces citeodata, insa pina la urma, asa cum le-a catalogat un prieten de al meu, acestea sunt gresheli "creative", din care potsi sa tragi o anumita invatsatura si care nu au repercusiuni grave asupra situatsiei de baza.
Deci da, CINE AR FI ZIS ca in loc sa stau cuminte in weekend cu cartea de statistica in fatsa mea si cu miinile in cap datorita conceptelor de covariantsa si corelatsie a variabilelor, eu m-am pornit frumushel la Monza, la autodrom. Initsial, cind acceptasem sa distribui volantine pe parcursul weekend-ului in loc sa imi odihnesc membrele inferioare ce pe timpul saptaminii sunt destul de solicitate, nu stiam ca mergem la locatsia curselor de mashini, iar acest aspect ne-a facut pe mine si pe A sa fim nitsel mai vesele in frigul ala intsepator ce ne chinuia. Sunetul de mashini se auzea ca un zumzait de albini, noi eram flaminde de aventura si voiam sa vedem totul, zimbeam nerabdatoare si abia asteptam sa vina amiaza si sa se incalzeasca afara :)
"Piacere di Conoscerti" este o campanie pentru promovarea imaginii Romaniei in Italia pentru care Guvernul roman a alocat 4 mln de euro. Italienii sunt insa destul de sceptici si din contra, in loc sa vada partea buna a campaniei, ei cauta motivele ei ascunse, si anume isi amintesc de totsi detsinutsii straini ce sunt romani si se jaluie ca li s-au umplut casele si orasele cu criminalitate marunta. Iar atunci cind Basescu declara ca in Romania criminalitatea a ajuns la nivelele cele mai joase din istorie, italienii zimbesc cu sarcasm si spun ca da, poate ca e asa, pentru ca totsi delicventsii romani sunt in Italia. Da, urmaresc acel spot publicitar, si se gindesc la generalizari - da, din cauza unor fapte razletse, un intreg popor a fost etichetat persona non grata. Insa putem oare sa ii invinuim?
Impartsind cartsuliile cu interviuri si date despre romani "normali" ce si-au cistigat un trai decent in Italia, nu am simtsit foarte multe resentimente. Desi au aparut anumite comentarii si remarci sarcastice, un zimbet rece si poate un cuvint mai ales au calmat spiritele si nu am avut parte de incidente neplacute. Desi deja la finalul zilei 2, volantinele erau toate pe jos iar oamenii ne evitau, " mersi, am deja 2 acasa", " nu nu, asta ar fi a 18-cea!". Altsii erau insa curiosi, caci cit stai in tribuna si asteptsi sa treaca iarashi coada de mashini prin curba, mai citesti si tu ceva. Cei mai multsi insa luau fluturashii pentru ca stiau ca noi trebuie sa ii distribuim pe totsi... deja si eu ma uit altfel la persoanele ce impart reclama pe strada, iau tot ce mi se ofera chiar daca le arunc in urmatorul cos de gunoi. Ajut insa un compatriot :))
Initial, aliantsa aia nu a vrut sa ne hraneasca, pina la urma insa, in ambele zile am avut parte de un dejun cu prajituri si cafea si apoi de un prinz copios. Initsial, cica se voia sa facem voluntariat, dar e cam greu sa gasesti un roman in italia care sa iti lucreze gratis :) Persoanele care au fost gasite insa reprezentau in totalitate etnia, vreo 2 tsigani, vreo 2 necioplitsi, vreo 2 muncitori si noi, 2 studente la Bocconi :)
E drept ca am mai tras chiulul, mai stateam si noi in tribune sa urmarim cursa, mai puneam volantine pe mashini, caci de, ce sa facem cu 25.000 de exemplare cind cica erau asteptatsi cam 50.000 oameni? Ne mai pierdeam in padurea unde erau tribunele cele mai indepartate, am mai strins si niste postere si maieuri cu logo-ul WTCC, ne-am mai plimbat si in tribuna VIP, izolata fonic, insa care nu are cel mai bun unghi. Am sarit si un gard pentru a avea ocazia sa ne plimbam cu piciorusele proprii pe pista:)) Pina la urma, a fost o aventura si ma bucur ca am luat parte la ea. Am vazut si atins mashini pe care doar in revistele auto si pe strazile Chisinaului le potsi vedea, am dat mina cu pilotsii si ne-am simtsit parte componenta a acelui eveniment. Desi simt si astazi oboseala si am racit fiindca aerul proaspat de padure dimineatsa nu face tocmai bine, acum pot sa mai bifez un punkt din lista "lucruri ce trebuie facute macar o data in viatsa" :)

Baldinini

Astazi e miercuri si deci, prin urmare, dupa toata logica, indiscutabil si desigur, miine este joi. Pentru mine asta inseamna ziua libera cind ma voi simtsi si eu student printre bancile universitatsii, sa stau si sa discut teme globale pe holuri, sa aud ultimele birfe si cele mai proaspete noutatsi, caci nu exista nici un serviciu de informatsie mai bun decit telefonul stricat. Zilele astea am cam ignorat multe kestii dat fiind faptul ca totusi ziua are numai 24 ore ( cererea mea de a mari ziua nu s-a soldat cu nimic), insa sper ca in viitor imi voi putea stabili un orar mai detaliat si deci sa le reusesc pe toate :)

Fiind albinutsa in ambele sensuri - adica 1. harnicutsa atunci cind nu sunt lenoasa si 2. imi place sa zbor din floare in floare ----- nu ma retsin mult intr-un singur loc. Desi la ZARA era destul de ok, era totusi prea obositor pentru o persoana ce se vrea energica si cu dispozitsie pozitiva la orice moment al zilei. Mi-a parut nitsel rau ca am plecat pentru ca tocmai incepusera sa ma cheme si pe mine la microfon cu vocea aia amabila " Roxana in cassa centrale, grazie!" ( cine a fost in ZARA vreodata stie), tocmai incepusem sa imi creez o legatura de ajutor reciproc cu Sidi ( un afro-american bun la inima) si cu portarul ce abia dupa o saptamina a retsinut cum ma cheama, si tocmai imi dadusem seama ca nu trebuie neaparat sa sufar pentru fiecare persoana ce nu a gasit marimea perfecta pentru copilul sau. Am decis sa merg mai departe ( adica la o adresa ce se afla la 5 min de locatsia ZARA) si deja sa nu fac pe zi vinzari de sute de euro... da de mii. Am decis ca vreau sa vad cu ce se maninca si meseria de vinzator/consultant la un magazin unde pe raft sunt expuse 4-5 tipuri de incaltsaminte fiecare cu geanta ce se asorteaza foarte bine si unde toate au un prets de 3 cifre. Da, Baldinini, nume renumit in Italia si peste hotare, cu 22 mln cifra de afaceri si cu 5% profit. Acolo unde vin magnatsii rushi care nu vorbesc engleza pentru ca stiu ca exista persoane ce ii vor servi in limba lor materna. Acolo unde vin familii bogate iar parintsii se asheaza comod pe fotoliu cit fiica alintata merge cu o privire mofturoasa prin magazin si apoi spune cu o fatsa inacrita " haide de aici ca au numai prostii". Acolo unde vin femei imbracate in costum sportiv si cheltuie 2.000 si mai mult pe incaltsaminte si accesorii. Acolo unde cinta toata ziua Backstreet Boys, Ricky Martin, Blue si Tiziano Ferro pentru ca cel ce sta linga casa nu iubeste muzica gen Cafe del Mar pusa de mine astazi. Acolo unde este un haos in depozit pentru ca in timpul zilei nu ai timp sa organizezi cutiile caci cumparatori sunt destui. Acolo unde e cald si frumos. Acolo unde pot sa apreciez calitatea si frumusetsea, acolo unde incepe moda si unde se stabileste trendul. Acolo, pe via Montenapoleone 15, Milano, Italia. Intratsi, va voi servi cu amabilitate :)