Era o dimineatsa calda de marti, 1 septembrie. Dupa un somn cu intreruperi si cu ginduri diverse, mam trezit la o ceasca de ceai fierbinte. Cu juma de viatsa in geamantan, iar cu cealalta jumate in spate, am pornit neintirziat si neinfricata catre aeroportul din Bergamo. Drumul mi-a parut lung si anevoios, aerul conditionat era prea puternic, emotiile insa nu le simteam. Ma uitam in urma la acel oras ce nu avea sa il vad 4 luni si cautam makar un pic de regret... nu l-am gasit insa. Ma bucuram ca las orasul, insa eram trista ca las in urma oamenii din el. Acei prieteni carora nu le-am acordat poate atentia pe care o merita, acei prieteni ce poate nici nu stiu cit de importanti sunt pentru mine. Sau poate stiu, si acum zimbesc citind aceste rinduri :)Aeroportul din Bergamo imi este deja mai mult decit cunoscut. Desi prima data ajung cu doar o ora jumate inainte de decolarea avionului - deobicei stau calma si urmaresc oamenii ce alearga de colo colo cu excese de bagaje si cu probleme cu documentele. Acum insa excesul era in spatele meu - la propriu. Printre cele 3 kg in plus la cele 15 permise de geanta se numarau 2 perechi de blugi, vreo 4 maieuri, un pulover, cizmele, vreo 3-4 prinzatori de par, si o bratara pe care nu am imbracato niciodata si miam luato in Dublin cu speranta ca poate ceva se va schimba acolo in atitudinea mea fatsa de bijuterii. Si totusi, nu, nu cred ca sunt genul de fata care poarta bratari. Ma incurca, iar pentru mine, desigur, comoditatea e superioara estetismului....
Vamesii m-au lasat sa trec, asa imbracatsica cum eram, shi chiar daca unul multele obiecte puse pe mine piuia, dupa un control fizic m-am regasit dupa punctul de frontiera si deci puteam sa ma asez linistita la cea mai lunga coada de la portile de imbarcare. Deci plecam intr-un loc important, daca atita lume statea la coada sa intre in avion.... sau motivul cozii era existenta doar unui singur zbor pe zi Italia-Dublin.
Loc in avion am avut, si inca si la fereastra. Privelistea, jos palaria, a fost una nemaipomenita - eu deobicei zbor in alta directie, nu spre nord, chiar deasupra muntilor, a barajelor, a lacurilor si a micilor orasele de munte cu case indigo.
Zborul a fost deci unul placut, chiar daca stewardesele si pilotul vorbeau foarte pe sub nas si majoritatea informatiilor oferite au trecut pe linga urechile ciulite ale pasagerilor ce intradevar erau interesati sa afle peste ce tsari zboara. Un lucru insa s-a auzit clar : in Dublin, la aterizare, era ora 12:45 si 15 grade celsius. Un murmur general s-a auzit in tot avionul - dupa cele 25 grade din Milano, cele 15 din Dublin aveau sa fi resimtite cam dur... Oricum, experientsa cu Ryanair nu a fost nici pe departe atit de groaznica cum se spune - pina si vicepresedintele UCD, in discursul sau de bun venit a mentionat ca noi, ca studentsi, trebuie sa prindem orice oportunitate, inclusiv sa calatorim, chiar daca acest lucru implica zboruri cu ryanair si deci posibilitatea unui tratament marfar. Eu insa am ramas multumita, si deci am pasit pe tarim irlandez in ritm rapid, caci da, ploua.
Procedura vamala a durat o vesnicie. Desigur ca coada "EU" trecea cu viteza gindului, iar eu, fiind prinsa cu ceilalti NON-EU, ma gindeam deja cum imi voi recupera bagajul de la "Bagaje pierdute". Mi s-a facut si poza la intrare in tsara - am incercat eu sa zimbesc, insa nu garantez ca aratam de milioane dupa calatorie. Acolo am aflat ca cardul de imigrare ma va costa 150 euro, lucru care desigur m-a bucurat enorm. Ce pot insa sa ii fac, ma duk sa mai dau niste bani unui stat strain, insa acuma nu stiu daca acesti bani sunt ai guvernului italian ( din bursa ) sau ai mei, lucrati in chin si nervi la Baldinini. Oricum, era prea tirziu sa dau inapoi, asa ca am alergat pina la bagaje, mi-am recuperat geamantanu de undeva dintr-un colts unde statea saracu trist uitat de lume. Apoi, cu pas rapid ce se voia fuga, am ajuns la bordul autobuzului ce avea sa ma duca direct in centrul Dublin. Cumparasem o harta cit mine de mare de la biroul turistic, si eram sigura ca ma voi descurca odata ajunsa la Gara de Autocare. Aha, de unde....
M-am invirtit odata in jurul garii cautind un nume de strada. Am gasit acel nume, insa nu prea imi ieseau mie socotelile, caci harta aia imi parea mie ca era scrisa pe dos. Ma uitam pierduta in toate partile, oamenii treceau pe alaturi iar ocazional eram intrebata daca am nevoie de ajutor. Da, aveam nevoie, insa nici eu nu stiam ce anume caut si de ce nu gasesc acel ceva - povestea obisnuita a vietii mele. M-am intors deci in punctul de unde pornisem - greutatea rucsacului si incomoditatea geamantanului nu se comparau cu sentimentul de nedumerire pe care il aveam - m-am prins la gindul ca uite, harta asta e pe invers ! Si atunci m-a pocnit adevarul asa cum te pocneste tata dupa ceafa cind spui ca comunistii sunt demni de incredere. Atunci mi-am dat seama ca nu harta era invers... atunci mi-am dat seama ca simtul meu de orientare suferea din cauza masinilor ce mergeau ... invers :) Cu volanul in dreapta, se mergea... invers, si chiar daca nici acum nu imi dau seama ce asa mare kestie ca masinile merg pe dreapta in loc sa mearga pe stinga, totusi, cind esti obisnuit sa vezi un lucru o viata intreaga, in momentul cind acel lucru ii pe
invers, viata ta iti pare... invers :) Eu insa m-am luat in miini si am pus harta INVERS, si cu un pic de noroc si nitica indrumare de la trecatori, am ajuns la hostel, in acea camera pentru 8 persoane ce m-a gazduit timp de o saptamina. Acea camera unde am petrecut multe seri stind pe net si deranjind fetele cu sunetul degetelor pe tastatura. In acea camera unde acel pat imi era si pat si masa si loc de lucru si cinema si telefon si toate celea. In acea camera unde am facut cunostinta cu atitea oameni interesanti. Acea camera pe care azi am parasit-o. ( To be continued )
No comments:
Post a Comment