Aproape

Da, grele sunt despartsirile cu un EU, cind stii ca nu vei mai fi acea persoana niciodata. Si plecam, desigur, nu fara a ne uita in urma, desigur, nu fara a regreta toate pe cite totusi nu am reusit sa le facem, insa mergem si mergem, caci asa ajungem in urmatorul punct. Caci fiecare final este un inceput. In cazul meu, inceput de cautare. Cautare a celor pierdute, restructurarea sistemului prezent si reabilitarea defectsiunilor. Mai clar: caut un aparat de fotografiat, scap de anumite obiceiuri nesanatoase(da, am si eu asa ceva!) si string strachinile din jur ca sa nu fiu tentata sa mai calc in ele asa cum am facut deja de atitea ori.

Odata cu venirea diminetsii, in drum spre aeroport cu Rammstein volum ridicat in Mitsubishi Pajero al cumnatselului s-au mai limpezit perspectivele ce cu o seara inainte pareau foaaaaarte intunecate. In aeroport am intilnit un coleg de facultate. Era el cam trist, si dupa cite am inteles, cam din acelasi motiv ca si mine, fiindca lasase mult prea multe acasa si mai voia timp... timp insa niciodata nu avem destul, caci pentru acele lucruri ce deja sunt parte din noi nu ai niciodata destul timp, nu stii masura, caci este o dependetsa. Am lasat insa toate gindurile deoparte si am zis ca daca tot suntem la coada pentru check-in spre Milano, de ce sa nu ne bucuram ca merge repede controlul pasapoartelor si a bagajelor si deci am trecut prin aceleashi dezbateri pe care le-am avut deja de atitea ori inainte, despre sistemul in care traim, regulile carora ne supunem si modalitatsile de a evita pe viitor situatsiile neplacute.
In zbor, atmosfera lejera, o revista, un somn, un citec la Rozov... Deasupra Malpensei insa ploua. Si deasupra bagajelor la fel. Era trist si posomorit, prima impresie nu a fost deloc una placuta, insa am zimbit si am mers mai departe spre acel shuttle ce avea sa ne duca in orasul studentsiei noastre. Acolo era insa liniste. Fiindca veneam ambii din orase destul de zgomotoase, acea tacere nu ne-a parut linistitoare, ci mai degraba moarta. Orasul nu e mort, nici pe departe, doar ca are un ritm cu totul diferit de ritmul Bucurestiului sau al Chisinaului.
M-am simtsit insa binevenita in oras, datorita oamenilor care imi sunt oricind aproape, daca nu fizic, cu sufletul. Este normal ca sa fie foarte putsine astfel de persoane, si anume acest lucru ii face speciali.
Am 3 trandafiri superbi pe masa. Am o camera plina de cutii si alte lucruri impachetate - toata viatsa a 3 persoane se afla acum in jurul meu. Cind am ajuns, din motive tehnice, nu aveam nici macar lumina in camera, insa cind am intrat am simtsit ca exista intre acesti 4 peretsi o aura, un sentiment - exista viatsa.
Nu am avut putere sa fac ceva - am lasat toate intilnirile mai obositoare pe astazi. Voiam sa fiu doar eu cu mine. Aveam si am inca nevoie sa fac curatsenie in camera si in calculator, insa cel mai mult am nevoie sa imi ordonez gindurile, sentimentele, emotsiile. Acele emotsii care s-au tot adunat fara mila, acele emotsii care s-au amestecat si acum sunt un talmesh-balmesh total. Sunt acele amintiri de care ma leg cu disperare si stiu ca nu ma vor trage inapoi, ci din contra, ma vor ghida sa merg inainte. Da, am luat anumite decizii fara a-mi da seama, vreau deja sa schimb atitea lucruri la mine, si am observat ca deja le schimb. Pentru ca vreau sa fiu mai buna. Pentru ca vreau sa reusesc. Pentru ca pot.