Pe un picior de plai...

"Vesnicia s-a nascut la sat" am zis noi precum zicea si marele poet si filosof L. Blaga si deci am urcat "3 copchii" asa cum ar zice bunica mea ( sa fie sanatoasa) intr-o masina si intr-o amiaza insorita am plecat spre satul parintesc. Daca cindva eram niste puradei care se tot invirteau in jurul casei si se catsarau pe tot ce era catsarabil, acum suntem persoane in toata firea - verisoara mea, care era mica de statura, blonda si mult timp fara dintsi acum este o fata frumoasa cu ochi albastri si suris fermecator; verisorul meu, pe care nu de mult inca il tsineam in bratse este deja cu vreo 2 capete mai inalt ca mine; iar eu sunt CICA mai matura si mai inteleapta decit eram cindva :) Ne era si noua ciudat caci era prima data cind mergeam la tsara singurei - insa daca totusi verisoara mea s-a invrednicit sa minuiasca atit de bine cutia manuala a masinii sale de 1.4, am decis sa mergem sa o vedem pe bunica.
La intrarea in sat mi-am amintit cum zburdam pe acele dealuri si cit de populat era totusi acel coltsisor de rai. Acum insa este pustiu, cresc spini si buruiene, nu se aude si nu se vede nimic. Casele care pina acum erau pline de voci si de energie, ograzile ce erau cuprinse de iarba si ocoalele ce tsineau animalele sunt acum pustii, darapanate, mucezite si gri. Pe dealuri nu se vede nimic, nici un suflet viu, nici o pata de culoare, nici macar un canin flamind ce cauta vreo pasare ratacita. Am oftat si am coborit pe drumul cel nou- cel vechi fusese spalat de catre viiturile cauzate de ploile lunii trecute, astfel devenid inutilizabil. Aparitsia acestui drum nou era totusi un semn ca nu totul este mort in sat si ca totusi se mai misca ceva, ca mai este o sperantsa. Majoritatea persoanelor sunt plecate la Moscova sau Leningrad, restul sunt prin Chisinau. Potsi numara pe degetele de la o mina familiile tinere ce locuiesc in sat - acestea se observa prin curatsenia din ograzi, prin aspectul proaspat al caselor si prin jucarii de copii in fatsa portsilor. Copiii insa nu se vad - cred ca totusi sunt si ei undeva pe acele dealuri unde si eu am capatat atitea cicatrici....
Bunica ne-a primit cu traditsionalul " Of of, mai baietsi... ", iar Tarzan si Tuzik sareau in jurul nostru si se tot incolaceau de bucurie sincera. Casa si ograda erau la fel, insa pareau cu mult mai mici... de fiecare data cind merg acolo ma si vad mica si zgiriata alergind pe scari si suindu-ma in copaci, parca ma vad fugarind toate animalele caci imi parea mie ca sunt destul de rapida ca sa le ajung. Parca ma vad minciunind-o pe bunica in legatura cu unde am fost si cu ce m-am ocupat ziua intreaga. Sunt sigura ca nici pina acum nu stie toate pe cite le-am facut cindva in zilele cind eram lasata din capul meu :) Acuma copii parca sunt diferiti, nu isi asuma atitea riscuri, au mai multe frici, insa poate si mai multa minte - multe din cele trebaluite nu trebuiau facute, insa totul a fost parte din educatsia mea, din incercarea mea de a descoperi lumea si toate misterele ei. Eram mica, si pe atunci puteam sa alerg descults prin iarba fara sa ma tem de insecte si de spini. Puteam sa strig cit puteam eu de tare si nu imi faceam griji ca ma aude cineva. Puteam sa stau in ploaie si sa ma bucur de stropii proaspetsi, sa imi scald picioarele in riuletsul din fundul ripii fara sa ma gindesc ca voi raci....
Ma uitam la verisorii mei si vedeam ca ei nu au aceleasi amintiri. Verisoara mea imi era companie fidela cind era vorba de stat la tsara si de umblat pe dealuri (la propriu), insa ea era chiar prea mica pentru a intelege si a savura acea liberate. Stateam pe acele pietre, visam cu ochii deschisi la un viitor frumos; asteptam cu sufletul la gura sperantsa ce venea de pe drum si se materializa in mashina parintsilor nostri - caci asta ne era sperantsa, sa vina parintsii sa ne vada.... sa se bucure si ei alaturi de noi, si sa nu ne certe toate petele de singe si toate hainele rupte.... Acele pietre pe care stateam si vorbeam despre toate celea, acele pietre pe care s-au creat personalitatsi si unde s-au nascut idei... Acele pietre pe care se vedea hotarirea surorii mele, umorul verisorului meu mai mare, nestatornicia verisoarei mele mai mici si vorbaraia mea continua :)))
Acum pe pietre cresc muschi si iarba. In ograda s-au schimbat multe. In casa cea mare totul este la fel- dulapurile, paturile, pozele de pe peretsi... Noi insa suntem altsii. Am crescut, insa nu trebuie niciodata sa uitam de copilul din noi.