Emotsii

Eram in clasa 10 si stateam in banca cu o prietena buna. In pauza sau cind ne plictiseam, jucam diverse jocuri pe hirtie, faceam teste si flirtam pe cit de mult posibil la 16 ani cu baietsii din spate. Cind jucam insa trebuia mereu sa o las sa cistige. Pentru ca daca pierdea, statea bosumflata toata ziua iar eu nu aveam cu cine sa ma distrez. Asa ca lasam de la mine. Unde lasam, unde chiar pierdeam. Ea era(si este) o luptatoare. Pentru ea era importanta victoria. Pentru mine, contraza mai mult drumul spre ea.

Sunt perfectsionista in ceea ce priveste batalia. Insa cind ajung la final, las rezultatul sa imi scape din miini. Mereu am fost asa, insa incerc sa ma schimb. Incerc sa nu mai dau in bara si sa nu ma mai innec la 1m de mal. Poate ma si tem de succes. Cine stie, poate de aia il tot evit. Caci da, de il cautam mai cu indirjire, l-as fi obtsinut. Insa niciodata nu am fost de acord cu "scopul scuza mijloacele". Si nici cu " in dragoste si razboi totul este permis". Si aici am avut de pierdut. Multe. Constientizez asta.

Ieri discutam cu o prietena o tema banala. Am ajuns insa la argumentul ca daca o persoana iubeste o alta persoana exact cum este aceasta, atunci inseamna ca nu o iubeste destul de mult. Cind iubesti o persoana cu adevarat, o motivezi sa devina mai buna, sa lucreze si sa puna in valoare ceea ce ai iubit la inceput in ea. Sa lupte si sa aiba succes. Nu o compatimesti, nu o ajutsi cind poate sa se descurce si singura. Desi este frumos, desi citeodata ai nevoie sa tsi se dea o mina de ajutor, trebuie sa fii atent ca nu cumva sa devii dependent de acel mic imbold. Trebuie sa constientizezi ca uneori persoanele te iubesc prin a te ignora. Ca ele te iubesc prin a te refuza. Ca te iubesc prin a-ti reda libertatea. Prin a-ti reda propria persoana.

Increderea in oameni este un lucru foarte important. Increderea in viitor si in iubire. Incredere in fericire. Optimismul te face sa treci mai usor prin dificultatsile vietsii, insa citeodata este nevoie si de putsin realism. Pesimismul, pe de alta parte, nu merita nimic. Caci el ofera doar consolarea de a fi avut dreptate. Eu mi-am cam pierdut increderea in tot ce este frumos si nu imi dau seama de ce sunt atit de inchisa si neincrezatoare. Nu am avut traume recente, nu am probleme majore (bat in lemn). Si atunci? Si nu vreau sa ma simt asa. Insa asa reactsionez. De fiecare data cind cineva face un gest frumos, eu caut subtextul. De fiecare data cind mi se face un compliment, il cred minciuna si iarasi caut adevaratele intentsii. Oare nu mai pot crede in frumos? De ce?

Am 2 mari manii.
1. sa vorbesc [mult] si sa se tsina cont de parerile mele. Este o chestie ce mi-a fost implantata inca din copilarie, cind daca eram imbracata corespunzator timpului de afara, daca eram satula si nu aveam rani deschise - nu se uita nimeni la mine. Si de atunci am dezvoltat aceasta necesitate de a fi mereu ascultata... voiam sa cresc mare pentru ca in sfirsit sa conteze si parerea mea.
2. am observat recent ca sunt mereu caut sa fiu ea cea care conduce. In prietenie, in relatsie, in... orice. Devine deja enervant si pentru mine, darmite pentru cei din jur, care s-au limitat la a-mi zice ca sunt stranie, insa dulce.
O alta chestie este ca pina acum nu puteam delega. Preferam sa fac eu totul. Acum insa, sunt mindra sa zic ca pot sa transfer responsabilitatea asupra altor persoane. Insa totul trebuie sa se faca in felul meu. Cu exactitate.

Astea sunt lucruri la care ma gindesc eu astazi, in ziua in care am ratat o chestie pe care nu mi-as fi iertat-o pina acum. Astazi insa mi-o iert, si nici nu stiu de ce. Am devenit oare mai indulgenta cu mine insumi?