Multe si putsine

Milano s-a acoperit cu nori si este trist. Nu se aude mai nimic in jur - toata lumea este pierduta in gindurile si problemele sale. Este o duminica ca si toate celelalte, o duminica ce vine inainte de o zi de luni.


Cit de departe imi parea aceasta zi. Si cit de mult nu voisem sa ajung in aceasta duminica seara, singurica, gindindu-ma la bagaje. Am si altele pe suflet, insa pregatirile pentru plecare sunt unicele kestii de care pot sa ma ocup si unicele lucruri pe care le pot rezolva, pe cind celelalte elemente imi scapa, ele nu depind de mine, si deci zac incapabila, iar tot ce pot face este sa fiu optimista si sa sper ca totul va fi bine.

Acuma sunt calma insa ma simt sleita de puteri. Am nevoie de somn in patucul meu ce nu imi era atit de drag vreo 10 luni in urma. Am nevoie de liniste si pace, am nevoie sa ma adun si sa imi vad de treaba. Este insa prea multa derutare si confuzie in jur. Ma invaluie aceste emotsii pe care le-am tot aminat caci nu imi permit sa le las aproape de inima - aceste sentimente ma cam ajung din urma. Si totul vine impreuna cu nostalgia care nu-si are locul, impreuna cu sentimentul ca a trecut un an iar acum cind culeg roadele ma uit in jur si vad ca sunt singura, impreuna cu aceasta stare de epuizare emotsionala. Datorita acelor adevaruri de care am tot fugit insa acuma nu le mai pot evita, datorita acestei necesitatsi de a face ceva, si nu in ultimul rind, datorita acestei inimi ce nu ma lasa sa merg mai departe si care totuna bate pentru o persoana ce nu o va sti niciodata, ma simt prinsa in propria mea capcana din care nu vreau sa ies. Asta e, mi-am dat seama ca nu am vrut pina acum.

Pentru 2 surori care nu se vad decit 2-3 ori pe an, 4 zile la Milano inseamna incredere, discutsii, veselie, risete, emotsii, bere, semintse, dulciuri, sarcasm si shopping. Doar atit. Nu am avut timp pentru nimic si pentru nimeni altcineva, sper ca m-au iertat si inteles cei pe care i-am ignorat in aceste zile. S-au intimplat multe si nimic in acelasi timp, eu m-am bucurat insa de aceasta sansa de a trai o alta viatsa la Milano, de a schimba peisajul fara a pleca nicaieri, de a trai o aventura in orasul in care sunt deja de aproape un an. Am aflat multe chestii, ca de exemplu la ce ora se deskide magazinul de alaturi si cum se ajunge mai repede de la Piazza Oberdan la Parcul Sempione. Am reusit sa ma incurc in metro de fiecare data cind am intrat acolo, am reusit sa ma cert cu portarul in italiana caci ma prinsese in semi-flagrant delict. Am reusit sa urcam pe Duomo, sa vedem Castello si Cadorna. Am reusit sa mincam inghetsata 4 gusti si sa ne plimbam obosite prin parc. Am reusit sa cutreieram de vreo 2 ori via Torino si Vittorio Emmanuele. Am reusit sa intilnim aproape toata lumea draga mie de aici. Am reusit sa vorbim, sa mergem, sa cumparam, sa ridem, sa ne compatimim, sa ne imbratsisam. Nu am reusit insa sa ne certam. Niciodata nu ne ajunge timp pentru asta.

Nu vreau, nu pot, nu cred - trebuie sa scapam de negatsie. Si simplu de tot se ajunge la VREAU, POT, CRED.