Cinema Paradiso

A fost odata un imparat care avea o fiica incintatoare. La picioarele ei a cazut un biet ostas din garda: " Te iubesc!" Printsesa l-a privit indelung si s-a lasat induiosata de sentimentele soldatului si i-a zimbit subtil: "Daca asteptsi sub balconul meu 100 zile si 100 noptsi, eu voi fi a ta. " Trece o zi, trec doua... trec zece, douazeci. El asteapta si viseaza. Ea iesea la balcon in fiecare seara, El nu se misca de acolo. Sub ploaie si ninsoare, in vint si furtuna. Dupa 90 zile devenise palid si uscat, lacrimi ii curgeau pe obraji si nu le putea opri. Si in tot acest timp, Ea il urmarea. Iar cind era deja a 99-a noapte, El se ridica si pleaca. De ce nu a asteptat?
Ieri, urmarind filmul, aveam un raspuns... daca printsesa l-a urmarit atita timp si nu i-a pasat de suferintsa lui, inseamna ca nu merita sa o mai astepte, caci in noaptea 100 ea ar fi fost a lui doar din obligatsie, caci promisese, si nu din cauza ca si-ar fi dorit-o.
Astazi insa, gindesc altfel, caci pina la urma, a fost un test, pe care el trebuia sa il treaca - nimic in viatsa nu se obtsine fara efort. De astepta inca o noapte, ea ar fi fost al lui. Rareori insa obiectul dorit corespunde intensitatsii visului. Poate avea frica sa nu fie dezamagit, caci cele mai intense iubiri sunt cele ce nu sunt traite.
In film se ofera o alta explicatsie.. Cum ca el ar fi avut frica de eventuala respingere in noaptea 100, si deci a preferat sa plece si sa nu stie niciodata sigur daca ea ar fi fost sau nu a lui, ci sa creada ca el a fost cel ce a ales sa nu fie cu ea.
Cinema Paradiso. Un Titanic al anilor 80. Despre ambitsie si dragoste. Si anume, despre succes. Despre alegerea ce trebuie facuta intre cariera si familie. Despre genialitate si talent. Despre sacrificii. Despre ratsiunea ce vine in contradictsie cu sentimentul. Despre menire si sens.
Era oare mai simplu sa iubesti in trecut? Era oare mai simpla viatsa? Oare cu atitea lipsuri oamenii erau mai fericitsi? Pe de o parte consider ca da, caci niciciodata lucrurile materiale nu au adus linistea, bucuria si fericirea. Erau razboaie, boli.... Acestea erau marile tragedii. Acum insa, cind tehnologia progreseaza, omul ishi gaseste alte nefericiri. Nesemnificative, calitativ. Insa le simte cu aceeashi intensitate ca pe cele din trecut.
Cariera si familie... de cind lumea exista aceasta dilema, si fericitsi sunt cei ce gasesc un mijloc de aur. Intrebarea eterna este daca aduc lucrurile materiale fericirea? Daca se poate inchiria iubirea? Daca potsi fi fericit avind respect si putere? Raspunsul este da. Pina si El, chiar daca niciodata nu a iubit pe nimeni in afara de Ea, chiar daca i-a marturisit intr-un final ca in toate femeile o cauta doar pe Ea, chiar daca sustsinea ca mereu ceva ii lipsea, pina si El, in scena finala, cind ishi vede un vis din copilarie implinit, ishi umple ochii de lacrimi si ishi da seama care este totushi unica sa pasiune si iubire. Alesese corect, deshi alegerea o facuse nu el, ci mentorul sau. Acesta, mai intelept, vazuse din start ca o minte geniala trebuie sa se dedice muncii, un talent extraordinar nu trebuie sa se piarda - iar dragostea impaienjeneste mintea, obstructsioneaza gindirea, distorsioneaza realitatsile si duce la extreme simtsurile.
Unii oameni sunt ai societatsii. Unele persoane au o o menire. Unii oameni trebuie sa ishi urmeze visul pentru a hrani si visele altora. Unii oameni nu pot fi doar a cuiva. Ei trebuie sa fie a tuturor.
Cinema Paradiso. Lung. Vechi. Calitativ. Impresionant.