Pe plaiuri mioritice

Cele 10 zile petrecute la Chisinau au trecut ca si cele de la mare - initial iti par multe, apoi pe la mijlocul sezonului te obisnuiesti, iar la final nu vrei sa pleci insa stii ca trebuie.
Drumul de la Bucuresti pina la Chisinau a fost luuuung si somnoros. Insa dat fiind faptul ca viatsa de student este foarte grea, acesta profita de fiecare shansa de a dormi. Deci cam adormita si cam ametsita, am ajuns intr-un final in Chisinau.... desigur, in Piatsa Centrala. Acolo este Gara Centrala, insa numele i se potriveste doar dupa locatsie. Piatsa Centrala este acel loc unde toata lumea vinde toate celea. Ziua de munca incepe cam pe la 4:30, cind ajung primele pasari (n.a. the early bird catches the worm) pentru a) a ocupa cel mai bun loc din piatsa agricola b) a cumpara angro si deci mai ieftin de la oamenii "producatori" de la tsara, care nu au ambitsia unui cistig ci vor doar sa ishi hraneasca famiile. Intre timp, la chioscul din colts amenajat in stil sovietic pina la orele 5 se termina vodka, pe cind ceai, capuccino si cafea mai este. Dimineatsa doar e frig, trebuie omul sa se incalzeasca, nu? Deci Piatsa Centrala nu este primul loc pe care ai vrea sa il vezi fiind recent ajuns in tsara minunilor Moldova.
In rest, in Chisinau am observat inca din primele zile acele mari schimbari ca aparitsia ceasurilor electronice in locurile strategice ( linga parlament si guvern) din capitala, aproape dublarea pretsurilor anumitor produse alimentare si vestimentare, aparitsia mai multor localuri Andy's Pizza in orash si schimbarea etichetei pe sticlele de Gura Cainarului.
In aceste zile mi-am lasat garda jos so mi-am permis sa simt. Mi-am dat friu liber emotsiilor si da, exact asa cum ma si asteptam, acestea au luat-o razna. Acum imi e greu sa mi le controlez, insa nici nu stiu daca vreau sa o fac. Prea multe emotsii strica, insa fara ele este prea pustiu. Eu, fiind extremista, optez ba pentru una, ba pentru alta. Desi am apreciat efectul adrenalinei si a endorfinelor din aceste zile, a fost totushi destul de obositor.
Primul eveniment a fost pashirea mea intr-un nou an din viatsa mea palpitanta. In dimineatsa aia aveam deja carnea murata dupa metoda mea proprie si secreta si aveam deja ora stabilita ca sa merg cu Tolik sa imi cumpar cele trebuincioase pentru acel gratar ce avea sa intruneasca 5 partsi masculine si 3 partsi feminine. Noroc de acele bratse vinjoase si acel rucsac binecuvintat a lui Tolik, astfel minutsele mele fine au fost scutite de caratul legumelor pentru acea salata ce a intrat deja in istoria petrecerilor la natura din gashka noastra.
Seara a venit cu multa veselie. Au cam obosit baietsii cind imi numarau anii ridicindu-ma cu scaunul, insa astfel shi-au cistigat bucatsica de carne si portsia de salata nesarata.
A doua zi insa, dorintsa mea de a ma odihni si de a ma satura de somn nu s-a implinit. Mi-am revazut toate rudele, ce individual si independent unul de altul mi-au urat perpetuu mire frumos si mintios. Se pare ca minte, sanatate, frumusetse, noroc, succese in toate deja am, si doar un lucru imi lipseste... Mirele. Eu le-am zimbit frumos si diplomat tuturor si nu am comentat prea mult. Treaca de la mine.
Au trecut repede zilele, si fara sa imi dau seama, m-am vazut iarashi in autocarul cu 2 etaje, in drum spre Bucuresti. La vama m-am servit din ciresele culese de verisorul meu cu multa dragoste pentru mine si ca rasplata pentru toate datsile cind l-am tsinut in bratse aparindul de nenea cel rau. Vama este un loc in care esti tsinut in picioare si te intrebi mereu daca cineva are de gind sa faca ceva in legatura cu prezentsa autocarului tau acolo. De asemenea, in vama te mira inalta specializare si lipsa de sincronizare, pentru ca diferitsi vamesi se ocupa de bagaje si respectiv pasapoarte, insa o fac la 15-30 min distantsa unul de altul, deci se lucreaza cu o ineficientsa totala. Astfel calatorii au shansa sa mai stea nitsel la coada cu bagajele dupa ei in incaperea in care sunt atacatsi fara mila de tsintsarii insetatsi de singe proaspat. Insa intr-un final am trecut de vamesii vorbaretsi ce aveau chef de taclale "Da de unde esti? Da unde te duci? Da cum merge businessu? Da ce faci in Italia?" si ne-am ascuns de picaturile mari de ploaie in autocarul populat de insectele nerushinate sus mentsionate. In spatele meu statea pesimismul intruchipat intr-o doamna tinara si blonda, care la fiecare pietricica, la fiecare hop si la fiecare sunet strain tresarea cum ca s-a stricat autobuzul. In fiecare orashel, i se taia respiratsia ca nu cumva sa ne opreasca politsia rutiera, iar cind am ajuns in Bucuresti avea frica sa nu ii ia cineva bagajele de jos.
Mai in spatele meu stateau 2 doamne vorbaretse. Insa exact cind incepuse una din ele sa povesteasca despre ginerele vecinei ce sta deja de 4 ani in Italia si recent a cumparat un apartament, un domn mai rau dispus le-a reprosat faptul ca ele ishi inshira biografia pe cind tot autobuzul tace. Si da, s-a facut liniste si astfel am cazut intr-un somn adinc din care m-am trezit amortsita si pierduta in lumea mare a Bucurestiului de dimineatsa. E drept ca am fost lasata exact in Piatsa Unirii de catre nenea shofer atit de amabil, si deci nu m-am deplasat foarte mult si nici nu am pierdut nervi in cautarea statsiei 783. Am intrat ce-i drept fara cartela pentru express spre aeroport, insa de, am zis ca imi iau de la urmatoarea statsie. Asa i-am zis si controlorului care a venit direct spre mine caci vazuse ca nu beep-uisem nimic la aparatul verde. Cu un zimbet larg s-a salutat amabil si m-a rugat in mod diplomat sa ii arat tichetul. Eu, la fel de amabil i-am zis cu tupeu ca imi iau din urmatoarea statsie, iar cind el a insistat si a concluzionat ca sunt in express fara cartela, eu am tsinut-o pe a mea si m-am uitat galesh la el cu ochii mei umflatsi de nesomn si 12 ore de leganare in autocar pe drumurile Europene ale Romaniei. M-am tsinut de cuvint si am saltat din express pina la ghiseul cu bilete, doamna de acolo avind insa prea multa grija ca eu sa nu pierd autobuzul, si deci din ceo 50 lei pe care i-am intins, m-am facut cu cartela de 7 RON si cu 53 RON rest. Astfel, teafara si neamendata, am ajuns la Aeroportul Internatsional Baneasa. Acolo am pus in functsiune pe totsi jandarmii dragutsi din apropiere pina nu am facut rost de o cartela telefonica si de un telefon public functsional, totul pentru a-l auzi pe taica-meu cum ma expediaza in 10 secunde. "Ai ajuns bine?" "Da." "Drum bun! " beeeep........ Mai mult a durat sa formez numarul lui de Orange cu tot cu prefix. Dar asta e, vorba lunga, saracia omului si bogatsia Romtelecom.
Aeroportul Baneasa este foarte mic. Sala de asteptare este amuzanta prin multitudinea de natsionalitatsi pe care o intruneste si prin cantitatea redusa a scaunelor. Daca ai noroc si ai ochit vreun scaun exact cind s-a anuntsat inceprerea check-in pentru vreun zbor, esti norocos. In Romania, lumea se priecepe foarte bine la a se aranja la coada diforma si a se impinge cind in realitate tot in aceeashi linie de control a pasapoartelor ajungi, cu aceeashi functsionari dragutsi (nu am ce comenta despre functsionarii romani. Au fost toti foarte dragutsi si de treaba, spre mirarea mea). Pina la urma ajungi in acelashi avion. Nu, tu trebuie sa stai la coada si sa te impingi acolo ca la piatsa. Aceeashi nemultsumire a vociferate-o si cetatseanul olandez cu care am legat un mic capat de vorba. Insa asta e, asa suntem invatsatsi, sa trecem unu peste altul, literalmente.
In avionul in care intr-un final foarte luuuung am ajuns mi-am permis sa ignor prezentsa doamnei de alturi ce avea frica de avion. Si nu am facut-o din rautate… ci din cauza ca am adormit. Ma si visam pe alte tarimuri cu alte persoane in jur, iar pe copilul ce saracul a plins tot zborul nici nu l-am auzit. Straniu a fost doar un mic moment – de ce din senin au inceput a ma durea urechile. Si astfel am revenit la realitate. Bergamo. Italia. Milano.