Plictiseala

Calatoria in tramvai este si ea un mod de socializare, fie ea si tacita. Zimbesti multumitor soferului care te-a asteptat cit timp tu te grabeai sa treci strada pe rosu pina la statie, cobori ochii pentru oamenii din jur ce din priviri iti spun ca acele citeva secunde cit ai fost tu asteptata ii va face sa intirzie la metrou, mai apoi la autobuz si in cele din urma la servici; apoi multumesti fara cuvinte celui ce iti ofera locul sau iti schimbi pozitia pentru cel ce doreste sa coboare. Comunici. Vrei sau nu vrei.
Tramvaiele din Milano sunt in majoritate facute pentru a observa persoanele din jur, si nu ceea ce se intimpla peste fereastra - scaunele sunt aranjate fata in fata si deci nu e prea comod sa privesti afara si sa te prefaci ca nu vezi ce se intimpla inauntrul transportului public - asa cum se face deobicei la noi in Moldova, cind 2 se cearta, sau, cealalta extrema, cind doi se saruta :) In Milano in tramvai te plictisesti - si deci te uiti la oamenii din jur - analizezi alegerile lor vestimentare si te intrebi de ce trebuie neaparat sa se vada lenjeria intima cu "The Simpsons" deasupra pantalonilor ce mai au putin si vor cadea de pe fund? Te intrebi de ce ar imbraca cineva ciorapi rosii si pantofi galbeni, de ce ar purta cineva palton si cushma insa ar incalta sandale, zimbesti cind vezi vreo batrinica imbracata asortat si foarte foarte la moda..... Te uiti la baiatul cu valiza si te postezi in spatele lui fara frica pentru ca stii ca va cobori ca si tine la statia de metro( e cel mai scurt mod de a ajunge la Gara )...

Astazi m-am asezat linga o domnisoara care nu parea ca isi gaseste locul. Tot de plictiseala. Tramvaiul era cam plin, aer nu era, traficul era intens (era ora 12) si deci, s-a gindit ea sa scoata telefonul si sa scrie un mesaj. Eu,care nu demult am achizitionat o jucarie noua numita nokia 3600, am tras cu ochiul la telefonul domnisoarei din pura curiozitate, sa vad ce mai foloseste lumea. Si, tot asa din greseala - si nicidecum din plictiseala sau din lipsa de delicatete - am vazut si mesajul pe care il scria. " Te iubesc mult, dragul meu ... *cursorul clipeste* ....*cursorul clipeste*.....*cursorul clipeste*......*cursorul clipeste* ... Efectiv nu stia ce sa ii scrie mai departe. " ... *cursorul clipeste* ... Abia astept sa ne revedem ... *cursorul clipeste*....*cursorul clipeste*....*cursorul clipeste*....*cursorul clipeste*... imi e dor de tine .... *cursorul clipeste* ...*cursorul clipeste* ....*cursorul clipeste* " Poate ca observatiile de mai sus nu trebuiau sa imi cauzeze nici un fel de proces meditativ. Eu insa, din plictiseala, am inceput a ma gindi la cit de frumoase sunt cuvintele scrise de acea domnisoara, m-am gindit la emotia cu care cel ce le primeste trebuie sa le citeasca.... si totusi, au fost scrise intr-un tramvai imbicsit, din plictiseala, cu atita ezitare... Nu mai sunt cuvinte asteptate cu sufletul la gura de cel ce le primeste, nu mai aduc acele tresariri ale inimii, caci poate si el e intr-un mijloc public la fel de plictisit.....

Azi

Astazi a inceput ca si o oarecare alta zi - cu un rasarit de soare. Eu, ca un cetatean model al pamintului, am contribuit la incalzirea globala, am utilizat resursele innoibile si am folosit o anumita cantitate de oxigen - mai ales in acele ore cind incercam sa citesc din cartea de "Comparative Business Law". Azi am impartit si zimbete celor ce o asteptau cel mai putin, azi am fost si antisociala, azi am avut criza de lichiditate si am resimtit criza pe propria mea piele. Azi am renuntat, azi am acceptat, azi am mers inainte, azi am decis, azi am trait. Azi mi-a fost dor, azi am fost puternica, azi am iubit. Voi iubi insa si miine. Caci Viata este facuta din multi de azi, si tot atit de multi de miine....

Viata e frumoasa in orice moment al sau, chiar si atunci cind plingi. Viata merita traita chiar daca nu simtsi asta in fiecare zi. Viata merita iubita chiar daca de multe ori tot ea te doboara. O face insa doar ca sa iti dovedeasca cit esti de puternic, ca sa iti arate ca poti sa mergi mai departe, ca sa te faca mai puternic. Mai hotarit. Mai fericit.
Viata e frumoasa pentru ca a venit primavara. Viata e frumoasa pentru ca exist.

Dimineatsa unui moldovean in italia

De obicei, dimineatsa acestei moldovence in parte incepe cu Bucuria unei satisfaceri a necesitatsii de glucoza - adica cu bomboane. De citeva zile incoace insa, prezentsa unei cutiutse de lapte condensat in frigider ma face sa imi incalc ideile foarte bine intemeiate in legatura cu efectele negative ale cafelei si deci sorbesc cu nesats din lichidul desteptator in fiecare dimineatsa. Desigur, pe urma ma mir de ce dantura devine tot mai aproape de culoarea cafelei, insa pina la urma, oglinda ma vede doar de vreo 3 ori pe zi, asa ca nu prea intru in panica cind discut cu ea.
Afara nu era soare, insa cine se mai uita la soare cind traieste in Milan :) Desi clima din tsarile britanice are caracteristici cu mult mai imbucuratoare si deci cantitatea de vitamina D primita de organism prin razele solare este minima, totusi eu nu sunt de acord cu fitsele vremii de afara si deci ii tot fac in ciuda si imi planific ziua necatind la mofturile anotimpului. Astfel, inarmata cu energie artificiala, am iesit din camin dindu-i frumos din cap portarului ce isi itseste capul pe fereastra, am trecut strada prin acelasi loc interzis pietonilor si am luat-o cu pas rapid spre Universitate. In geanta minune incapuse calculatorul meu iubit ce ishi indeplineste foarte fidel functsiile insa care nu ma mai satisface din motive ca stiu ca pot avea deja ceva mai bun - fiind insa o fire fidela, voi fi a Toshiba-ului meu pina cind ishi va da duhul si Ram-ul....
Si uite asa, vesela voioasa cu vreo 4 kg pe umar, am zimbit baiatului ce instaleaza soft-ul pentru examenul de statistica ce este mascat cu o alta denumire si am coborit cu viteza la cantina. Daca tot sunt in Italia, am decis sa mai gust din Brioche-le lor, sa fac si eu colazione asa cum se cuvine, doar ca fara cafea - nu recunosc calitatsile unei cafele daca nu contsine acea linguritsa de lapte condensat cumparat de mamica mea.
Si uite asa, fara a-mi da seama, m-am trezit in metro, unde privind zimbetul unui batrin ce i-a luminat fatsa - atunci am zimbit si eu si mi-am zis ca da, viatsa e frumoasa in micile ei aspecte....

( To be continued)

Alegeri

De dimineatsa parea sa fie o zi buna, si deci avind tot timpul din lume, am decis sa petrec citeva ore la shopping. Banii pina la urma s-au terminat, sacosele s-au ingrelat, iar eu m-am facut cu o gentutsa noua de cea mai mare frumusetea. E drept ca nu e acea pe care o vazusem la magazin si pe care intentionam sa o cumpar. Pina a ajunge la un raft mai indepartat, m-am impiedicat de comoditate, de fidelitatea culorii si de disponibilitate. Da, aceasta geanta are capacitatea de a se potrivi oricarei stari de spirit, si da, este o geanta interesanta chiar daca este ca si multe alte gentsi. De ce insa nu am luat-o pe cea care se deosebeste in multsime? Pentru ca acea este mai greu de intretinut, pentru ca trebuie sa mai si lucrezi asupra compatibilitatsii ei cu celelalte aspecte ale vietsii tale. Asa se intimpla mereu, mi-a zis o doamna in magazin. Alegem negrul, pentru ca este deja un drum cunoscut, negrul merge la orice.... Da, asa este. Intre a alege ceva nou si incitant, multsi dintre noi se conformam cu rutina, pentru ca, buna sau rea, ea nu ne va aduce surprize neplacute. Pacat. Geanta bej era si ea frumoasa.

Elemente

Cumparasem biletul Bergamo(Milano) - Baneasa (Bucuresti) dus intors in data de 26 septembrie, nestiind cite planuri aveau sa se schimbe intre timp, nestiind cite lucruri aveau sa se intimple, fara a-mi da seama de cite senzatii noi avea sa am parte. Atunci, in septembrie, abia incepusem lucrul la ZARA cu un contract de 10 zile, atunci rideam serile cu prietenii, atunci invatsam pentru examenele ce erau atit de departe incit uneori eram unica persoana din sala A a bibliotecii Bocconi. Atunci asteptam cu nerabdare beepuri si petreceam ore in shir in skype. Atunci era cald si mintea mea era luminoasa. Acum insa imi dau seama ca toate ideile pe care le avem, toate dorintsele, toate planurile pe care ni le facem sunt doar niste schitse - niste indicii generale privind directsia miscarii. Pe drum insa apar nenumarate necunoscute ce te lasa perplex in fatsa unor situatsii neasteptate. Si singurul mod de a te proteja de acest tip de neputintsa este de a ASTEPTA neasteptatul. Doar asa nu te va lua prin surprindere.
Niciodata nu spune niciodata. Pentru toate exista o prima data. ca de exemplu controlul bagajelor de mina din aeroport. Eu, care circul deja atit de mult incit nu prea mai am loc in pasaport de atitea stampile, insa nu am avut niciodata astfel de probleme. Da, e drept ca la vama intre Moldova si Romania mereu se gaseau shmekerei care voiau sa vada daca fetitsa este capabila sa raspunda ferm si tare inapoi insinuarilor lor, insa in aeroport totul este bine. Pina acum. Eu cred ca politsista voia sa ii las un pannetone, caci tot insista asupra faptului ca nu am voie sa am 2 piese ca bagaj de mina - nici macar daca una din piese este un pannetone. Eu insa nu am vrut sa ii las nimica in ajun de craciun, asa ca m-am descurcat eu cum am putut... pina am ajuns la celalalt control, unde un domn draguts voia sa imi controleze laptopu. Pacat insa ca el nu se aprinde la comanda, deci odata stins, asa si ramine. "va trebui sa-l desfacem," zice el. "Imi pare rau." Foarte bine, gindesc eu. Poate asa va porni :)))) De demontat insa nu s-a mai apucat, caci poate ca s-au intimplat multe kestii in aceste 3 luni de cind sunt plecata, contrabandista insa nu am devenit....

Chisinau (1)

Noroc - Chisinaul meu cel mic


21- 22 noiembrie. Spre Moldova.

Printr-un miracol seful de la Baldinini nu a avut nimic de comentat cind i-am adus la cunostintsa ca voi lipsi de la lucru vreo 4-5 zile - e drept ca cererea mea de vacantsa era insotita si de un plan detaliat priviind graficul de inlocuiri si de recuperari ale orelor de munca pierdute. Asa ca in acea zi destul de calda de vineri, dupa ce am petrecut 3 ore organizind o vitrina cu Antonio, am luat-o la fuga, in cel mai direct sens, spre gara centrala. Din metro am sarit imediat in autobuzul ce parca ma astepta doar pe mine, iar eu, de bucurie ca am reusit la timp uitasem si de foame, si de sete, si cine mai simtsea durere de picioare... Si rucsacul era mai usor, si sperantsele ridicate :) Nu imi venea sa cred ca peste citeva ore avea sa fiu in Pajero-ul lui Victor impreuna cu sora si nepotul meu, si zimbeam pe sub mustati cind ma gindeam la surpriza ce avea sa le-o fac parintsilor mei :)
La aeroport am ajuns desigur foarte devreme, asa ca am avut timp sa ma plimb prin duty-free, sa ma parfumez cu testerele de parfum, sa compar pretsurile la tsigari si sa vb la telefon ( si pe urma ma mir de ce mi s-au terminat banii din cont)... In avion mi-am satisfacut alta necesitate, si anume cea de lectura. Am luat revista Wizzair de la un capat si am tot citit din ea 2 ore incheiate - despre arhitectura si aspectul tineresc al Timisoarei, despre catacombele din Paris si Roma, despre muzeele sumbre din Europa( muzeul relatsiilor destramate, de exemplu) si descrierea Cimitirului Vesel din Sapintsa(unde am fost si eu) . Astfel n-am simtsit durerea otorinolaringologica din timpul aterizarii. Din avion -> direct in mashina ce contsinea un nepot ce s-a lipit de mine dragastos, o sora cu dispozitsie buna, un cumnat caruia ii lipseau vreo 4 cani de cafea si o salata gustoasa preparata special pentru mine. Drumul spre Chisinau mi-a parut scurt intrucit am petrecut cele 5 ore pina la vama discutind si rizind cu sora mea pe teme ce il depasheau pe cumnatul meu - insa asa e la noi, trebuie sa fii Condean ca sa intelegi :P
Astfel a ajuns acasa surpriza(adica eu) :) Mamicai nu ii venea a crede ca ma vede - era ora 2:30 dimineatsa, i se parea ei ca viseaza :) Se tot uita la mine, parca sunt eu, parca nu sunt eu. Pentru astfel de momente traim, pentru clipele in care le aducem fericire celor dragi ...
Desigur ca ne-am asezat la masa(da, la ora aia) ca sa mai stam de vorba, insa cam intr-o ora am finisat discutsiile si am mers la culcare. Off, ce placuta a fost reintilnirea cu patucul si cu perna mea... Am dormit ca un bebe pina la orele 11 a 2-a zi caci Chisinaul in acea dimineatsa nu te prea imbia sa iesi de sub pledul moale. Era vifornitsa si intuneric, era frig si totul parea gri.. Am iesit totusi, e drept ca nu am reusit sa fac chiar toate pe cite le aveam in cap, insa am reusit sa imi surprind si sa imi revad prieteniile vechi, am reusit sa bem ceai cu salata cu de toate si cu tort in bucataria deja atit de bine cunoscuta a Oxanei, am reusit sa beau berea Chisinau care spre mihnirea mea s-a scumpit la 18 lei, am reusit sa gust din blinelele de la Foisor si sa mai vreau :)
Totusi, cel mai frumos moment al acelei zile a fost dupa ce am ajuns acasa si ne-am asezat impreuna cu sora mea si cu mamica in fatsa unui ceaun mare de galushte... Demult nu le-a vazut mamica pe ambele ei fete acasa, si asa, cu pestelca la briu si cu foile de vie in mina am discutat probleme de viitor si de trecut, si am decis ca inainte de a ma marita, trebuie sa ii fac galushte (ne)fericitului mire. :))) Creatsiile mele erau nitsel mutante, insa toate au fost mincabile intrucit nici un mascul al familiei nu a vociferat vreo plingere :)
M-am cufundat in cearsafurile albastrii cu un zimbet pe buze si cu un sentiment ca si cum timpul s-ar fi intors inapoi. De parca nu exista Italie, nu exista Bocconi si, cel mai important, nu exista Baldinini....

(to be continued)

Criza

Criza financiara a ajuns si pe Via Montenapoleone, unde chiar daca s-au aprins beculetse, au fost instalate luminite si toate vitrinele au devenit in citeva zile descrierea Laponiei cu toate elementele de craciun prezente - exista o singura problema. Si anume ca Staff-ul este mai numeros decit clientsii. Pot spune cu sigurantsa ca in patratul strazilor chic fashion a Milano raportul client / lucrator in domeniul serviciilor de vinzare este mai mic ca 1. In acest context, in Baldinini, acolo unde imi ingrop dupa-amiezile, alaturi de celelalte persoane plictisite de la Baldinini, alaturi de sheful ce este mereu preocupat de cantitatea vinzarilor si urmareste atent daca suma dintr-o zi oarecare se egaleaza cu suma din aceeasi zi a anului trecut, ascultam muzica. Atunci cind este Antonio DJ se asculta Tiziano Ferro, Blue si Backstreet Boys - ceea ce nu e ok deloc. DELOC. Cind vine sheful, el pune Michael Jackson sau Queen - ceea ce e ok, prima data, a 2-a oara.. pina si a 20 oara. Dar deja a 22-a oara e preaaaaa mult.... Cind vine Cristina, din boxe se aude muzica calma, linistita... care ar merge cind stai in pat cu o cana de lapte alaturi, sub un ogheal cald si cu o carte in mina ( sau cu persoana iubita alaturi, deam pentru fiecare ce e mai placut:) ) Eu insa nu pun inca nici un fel de muzica, pentru ca discurile nu au denumiri si eu inca nu le cunosc care si ce e ... asa ca rabd. Ca moldovanul.
Clienti insa nu-s. Bani nu-s. Spirit de craciun este.... insa nu are cine-l simtsi. Marfa este. Noi suntem. Dorintsa este. Posibilitate insa nu-i. Viatsa insa e frumoasa. Iar la Baldinini in vitrina sunt animalutse-shopirle, facute desigur in China. Ca si toata marfa de marca - Baldinini, Vuitton, D&G, Versace. Dada, marca care este pusa pe articole in Italia, impreuna cu scrisul "Made in Italy". Lumea insa crede. Crede in calitate, crede in puterea Marcii - putere care este dupa parerea mea concentrata intr-un semn sau citeva cuvinte. Gucci, Armani, Church, Fabi, Ralph Lauren. Da, sunt calitative - totusi aceste nume trebuie sa isi pastreze reputatsia. Insa nu merita sa dai o avere pe o pereche de pantofi.... Exista insa acele persoane ce fac shopping din placere, ce cumpara chiar daca nu au nevoie. Acele persoane ce nu stiu care este valoarea banului. O alta categorie sunt acele sotsii care pentru a compensa lipsa atentsiilor din partea barbatului ii cheltuie banii - poate asa o va privi si el, dispretuitor, insa o va privi. Si toata lumea este convinsa de calitatea articolelor si de notorietatea marcii. Se crede intr-adevar ca daca e mai scump, inseamna ca e mai bun. Oare? Cumparatorii ( pe vremurile cind nu erau rasa disparuta) insa ies din magazin multsumitsi - lucru care conteaza cel mai mult. Si noi zimbim si le multsumim ca au intrat la noi. Am invatsat si eu sa zimbesc fals cind este nevoie- si stiu ca nu imi iese, insa mai am eu timp sa ma antrenez.
Acum insa este criza. Ma uit in gol la usa ce nu se mai deskide si fredonez absenta cintecele ce le aud deja a 100-a oara. Si ma gindesc. Ma gindesc la azi, ma gindesc la miine, ma gindesc la ieri. Si oscilez. Intre egoism si altruism, intre deschidere si impermeabilitate.... Intre prezent si viitor, intre trecator si permanent. Trec de la DA la NU, de la acceptare si resemnare la lupta interna. Si ma chinui. Si apoi ma opresc. Si ma gindesc ca viatsa e frumoasa. Si vad ca afara a iesit soarele. Zimbesc. Si merg mai departe. Si oscilez. Intre egoism si altruism, intre adevar si minciuna, intre durere si placere, intre asteptare si nerabdare. Intre nehotarire si fermitate. Intre bine si rau. Si ma gindesc.
Zimbesc. Rid. Exist.

Veneţia

Decizia de a merge la Venetsia a fost luata cu mult timp inainte, decizie ce mi-a fost adusa la cunostintsa printr-un sms de indata ce insotitorul meu shi-a primit viza pentru Italia. Si da, in primul weekend disponibil am achizitionat biletele de la agentsia cu lucratori amabili si am inceput a face planuri.

Aventura a inceput la orele 5:30 dimineatsa cind s-a iesit din casa, in frigul si pustietatea orasului. Trebuia sa fim insa in Centrale la orele 7:15 pentru a lua primul tren. Avind insa mentalitatea sovietica ce a creat obisnuintsa de punctualitate ("trenul nu asteapta"), laorele 6 eram deja in statia de Metro, deci cam pe la 6:45 am intrat in trenul ce in 15 minute s-a umplut.
Drumul a fost obositor insa stiam ca ne asteapta ceva grandios. E drept ca sorţii nu au tsinut cu noi si din cauza unor probleme tehnice, plimbarile pe stradutele inguste-inguste si trecerea peste podurile faimoase nu au adus acea desfatare ce o descriu turistii din Venezia. Noi am acumulat insa amintiri de alt fel.

Initial pornisem de la Gara impreuna cu shuvoiul de persoane pe o strada de destul de lata, cu magazine pe ambele parti. Directsia spre San Marco era insa prea aglomerata, si dintr-o privire unanima am decis sa o luam la stinga, pe o straduta ingusta ingusta unde nu era nimeni. Liniste, intr-un final, departe de acele voci ce se simteau exaltate in toate limbile lumii. Departe de zarva turistica si departe aglomeratsia de culori comerciale. Ingust-ingust, cald si primitor, interesant si misterios. Tot mergind am dat de intrarea intr-un parc. Pe placutsa scria ca e parc public - insa nu era nimeni in el. Am decis sa intram si sa facem o mica pauza, sa ne odihnim dupa drum si sa mincam niste piine cu pashtet :) Cred ca am stat in parcul ala vreo ora, cu pastet de acasa si cu bere de 45 de centsi. Eu ma simtseam cu adevarat calma si linistita, inconjurata de frunze galbene si de mirosul toamnei tirzii. Fara nici o grija. Fara nici o graba.

Am ajuns totusi intr-un final la canal, caci cineva din noi 2 avea simtsul orientarii foarte dezvoltat ( acel cineva nu sunt eu, e clar, da?)... De atunci m-am lasat ghidata de acel simts si de acele instincte ce ne-au dus departe de traseele turistice, unde am putut vedea cum este Venezia cu adevarat, unde am vazut mame ce se plimbau cu copii, unde am vazut batrini ce au iesit sa stea nitsel de vorba pe o banca la soare, unde am vazut marea si pregatiri pentru iesirea in larg. In unele momente nu era suflet de om in jur - sa vrei sa intrebi pe cineva cum sa ajungi in San Marco ca nu aveai pe cine :)
Drumul spre obiectivele turistice a mai fost intrerupt de vreo 2 pauze de odihna in pietsishoare mici. Fara harta si din totala coincidentsa am ajuns in piaza evreiasca, unde am vazut si inceperea ( sau era in plina desfasurare) unei ceremonii, acolo unde am vazut ca este o societate izolata chiar si in zilele noastre, in trecut ea fiind chiar inchisa dupa un gard.
Piazza San Marco ne-a vazut numai dintr-un colts, cum stateam ashezatsi pe o banca si ne bucuram de caldura si de pace. Era atita lume in jur insa aveam impresia ca nimeni nu era la fel de calm ca si noi, Vio dormea la mine in bratse iar eu achizitionam viatamina D direct de la razele solare. Oameni veneau si plecau, rideau, se minunau, faceau poze si planificau trecerea spre urmatorul punct. Iar noi stateam nemiscati. Da, arhitectura, da e frumos. Insa nu de asta piazza San Marco mi se asociaza cu ceva frumos. Cu ceva cald. Cu ceva nepretsios. Da, ajunsesem la Venezia ca sa dormim si sa ne jaluim de oboseala ca 2 moshnegei schiloditsi. Insa atit de bine era pe banca aia.....
Cu venirea Marcelei ne-am mutat sediul odihnei Veneziene in port. Acolo unde stau parcate gondolele-taxi. Acolo de unde se vad insulitsele. Acolo unde potsi sta linga apa. Acolo unde nu simtsi frigul caci este prea frumos totul in jur. Acolo unde iti amintesti despre clipele frumoase din viatsa ta. Acolo de unde nu vrei sa pleci, caci iti este bine. Acolo am stat de vorba si am ris de cele ce au fost si am inshirat sperantse despre ceea ce va veni. Acolo unde ne-am dat seama ca da, tot ce conteaza este in interior, si nicidecum in exterior....
Cu chiu ci vai ne-am sculat si am pornit la plimbare. Marcela se mira ca am ajuns la Venezia si nu eram flaminzi sa vedem cit mai multe, nu ii parea normal ca nu suntem grabiti. Noi insa aveam tot timpul din lume.
Ne-am plimbat pe stradute, am vazut arhitecturi, muzee, poduri, oameni. Am simtsit atmosfera trecutului zbuciumat, am simtsit aerul ce nu este la fel ca in alte orase. Insa, cind am ramas in doi, iarasi am cautat o banca si ne-am asezat. Sa ne odihnim. Ne-am oprit sa savuram. Cui ii trebuie miscare fizica cind sufletul iti este involburat?
Grand Canale este impresionant, mai ales noaptea. Am stat pe margine pina s-a inserat si s-au aprins felinarele... frigul insa ne-a intrat sub hainute si am decis sa o luam incetisor spre gara, de unde teoretic ar fi trebuit sa mergem spre casa Marcelei. Tot prin orientarea inexplicabil de precisa a lui Vio am ajuns in timp record la gara. Ne-am asezat pe trepte si asteptam. Doi turisti necajiti, cu bere de 45 centsi si cu biscuiti de 69 centsi, ce stateau si asteptau in frig un telefon ce ne-ar fi dat unda verde sa pornim spre patucul mult visat din casa Marcelei. Daca era sa ne gindim ce vazusem in ziua aia, nu prea vazusem nimica... Nici macar San Marco ca lumea. Insa cind stateam acolo si respiram aerul umed si rece de toamna, simteam oboseala amestecata cu un sentiment de fericire.
Cind am ajuns in statia de autobuz unde trebuia sa ne intilnim cu Marcela, am constatat ca suntem doar noi 2 acolo. Noi si frigul. Bine ca tehnologiile avansate includ optiuni muzicale, asa ca ne-am incalzit noi prin metode traditionale ca dansul unei mini-hore acolo in statie sub ochii curiosi a trecatorilor razleti. Intr-un final insa, ajunsi acasa la Marcela, dupa ce am savurat pe deplin o mincare din varza si carne impreuna cu un amestec de vin alb si rosu, patucul ne-a primit cald si moale si am visat Venetsie pina dimineatsa.....

A 2-a zi am infaptuit imposibilul. Intr-o ora jumate am reusit sa mergem la San Marco, sa facem poze si filmulete, sa vedem Rialto si alte piezze cu insemnatate mare... Iar la ora destul de matinala eram deja in drum spre Milano. Caci ne fusese destul.
2 zile ce au fost in realitate una si oleaka... O calatorie in care nu am vazut atit de multe, insa in care am avut parte de senzatsii irepetabile. Cred ca arhitectura o pot vedea si online.

M-a-s-u-r-a

Viatsa este scurta. Momentele de fericire rare. Activitatea si miscarea sunt necesare pentru viatsa. Odihna nemeritata nu este savurata din plin. Si, desigur, ceea ce demult stiam insa acum mi-am confirmat - ce e prea mult strica. Si am in vedere orice. Indraznesc sa contrazic si zicala veche din batrini ce zice ca doua mincari strica, iar doua batai nu. Nu. TOT ce e prea mult strica. Fie ca e prea mult bine, prea multa munca, prea mult dulce sau prea multa odihna. Strica, daca e prea mult. Prea multa fericire? Da. Daca fericirea devine rutina, strica si ea. Totul cu masura.

Masura. Este un cuvint ce l-am uitat in ultimele saptamini. Si am facut multe excese. Pentru ca nu ma satur de bine si nu pot evita raul. Sunt 2 motive serioase, insa zicala e zicala.

Emotsiile sunt foare amagitoare. Sunt niste lipitori de care nu scapi pina nu ramii cu totul fara vlaga. Emotsiile sunt bune, insa.... cu masura. Eu m-am pierdut in emotsii si evenimente, si de aia simt nevoia sa ma opresc. Sa ma opresc si sa meditez. Sa savurez. Pentru ca nu mai am spatsiu unde sa stochez atitea amintiri in stare neprelucrata. De aceea scriu pe blog. Un post, 2. Poate 3. Ziceam eu oare ceva de masura? :P

Cine se scoala de dimineatsa.....

Telefonul stricat este asa o masinarie care iti permite sa afli foarte multe informatii distorsionate, care te face sa intri in panica cind nu este nici un motiv real sa o faci si care te impinge la anumite activitatsi ce te priveaza de somn si de linistea sufleteasca. Iata asa am auzit eu ca pentru a intra in Romania ai nevoie de viza, chiar daca ai in posesie un permis de shedere din plastic stralucitor si valabil. Desigur ca nu m-am obosit sa caut legea prin care se decide necesitatea miilor de persoane ce zboara zilnic pe traseele low cost de a sta la coada vreo 4-5-6 ore pentru a-si ocupa inca o pagina in pasaport cu o imagine colorata pe care scrie " VIZA ROU", ci la indrumarea unui prieten am decis sa controlez totusi veridicitatea acestor informatsii. Am accesat deci site-ul consulatului romaniei in Italia pentru a citi cu un zimbet pe fatsa ca pe pagina "vize pentru cetateni straini" este afisat un mesaj scris cu caractere mici aproape inteligibile : " Pagina este momentan goala." Nici macar nu au avut bunul simts sa ofere oamenilor o sperantsa, adica sa scrie ca "Pagina este in reconstructie", sa sper si eu ca tot omul ca poate in vreo citeva zile apare informatsia dorita si aflu si eu daca am nevoie de viza sau nu. Oricum, am decis sa trimit un mail - este prima data cind trimit mesaje institutsiilor publice pentru ca nu am incredere in velocitatea functionarilor ( oare de unde asa neincredere???) si deci am convingerea ca nu voi primi raspuns in viitorul apropiat. Surpriza insa, in ziua urmatoare primesc informatsia necesara - da, am nevoie de viza, da, trebuie sa imi car posteriorul la consulat si da, trebuie sa ma trezesc la ore imposibil de matinale caci este rind viu iar lista se intocmeste de dimineatsa. Si aici a inceput aventura mea, caci da, persoana mea cascata nu poate fara ele.
Luni. 10 noiembrie. Incercarea nr 1.
Ziua precedenta a fost petrecuta in cel mai placut mod - un somn intrerupt de pauze de masa si de vb pe chat, iar lefaiala in pat timp de vreo 24 ore a minimizat nitsel nivelul de oboseala pe care il simtseam. Asa ca la orele 5:30 eram treaza doar eu si pasarile matinale, mi-am baut cafeaua si am pornit in pas rapid spre statsia de metro. Era intuneric si ceatsa, era frig si liniste in jur - insa cine se teme sa mearga pe strada la ora 6 dimineatsa cind esti acolo numai tu si vreo 2 negri si vreo 3 arabi?
Am ajuns la destinatsie la ora 6:45. De departe se zareste multimea de oameni ce nu se stie la ce ora au ajuns acolo - pentru a nu crea confuzii, s-a creat o lista provizorie, eu am fost numarul 43. Ok, am zis eu, lista pentru consulat se face de la 7 pina la 9, si ok, este o limita de 200 persoane pe zi, insa sa fii numarul 43 la ora 6:45??? Bine, astept... Bine ca la orele 7 se deschide holul consulatului si inauntru este mai cald, chiar daca putsinele scaune din fier sunt reci reci reci. Se imping totsi ca sa intre, asa ca in Romania, de parca ar conta cine intra primul, nu totuna dupa lista se vor lua numele? Oricum, zic eu, da sa ma imping si eu caci imi e frig si mie....
Inauntru se face lista oficiala. Se alege o persoana ce are o voce mai puternica care cheama persoanele de pe lista provizorie si astfel te inscrii pe lista oficiala. Eu am fost numarul 36 - au existat persoane care s-au pierdut pe drum - crezind ca lista de afara este LISTA OFICIALA. Oricum, primele persoane intra la orele 8:30, deci eu, cu numarul 36 eram planificata sa ma intilnesc cu consulul la orele 9:30- 10:00.
Ma uit la ceas. Este 7:15, iar eu am abonament ATM. Ma duc acasa, petrec jumate de ora in drum ca sa stau acasa jumate de ora acasa si apoi sa mai investesc inca jumate de ora pentru a ma intoarce la consulat. Bine, decit sa stau pe scaunele alea reci ascultind povestile de viatsa a romanilor de imprejur, mai bine ma pierd in ginduri in metroul de pe linia rosie.
Inspirata, primesc sa iau un ziar din alea gratis ce se ofera la orice intrare in subterana sau la alte coltsuri de strada. Eu, fiindca nu am televizor iar la calculator nu am urmarit niciodata stirile din italia, am aflat atunci, cu o ora si ceva inainte de eveniment, ca va fi greva natsionala a transporturilor. Adica NIMIC nu va circula, adica PARALIZIE totala incepind cu orele 8:45. Perfect zic eu, exact ajung acasa va trebui sa ma pornesc inapoi. Si da, fiindca prefer mereu sa am citeva minute rezerva, ajung inapoi la consulat la orele 8:40, buchisita si inghesuita in metroul pe care au vrut sa il ia si totsi restul milanesilor ce au trebuit sa plece undeva in dimineatsa aia de luni. Spre deosebire de Moldova insa, am vazut foarte putsine persoane in virsta, acestea desigur optind sa stea acasa in zi de greva, nu ca pensionarii moldoveni ce exact la orele de virf au treaba sa mearga la piatsa, in vizita unu la altu sau cine stie unde mai merg ei intre orele 7 si 8 dimineatsa.
In Italia, greva mijloacelor de transport este ceva normal. Da, unul din primele cuvinte pe care le invetsi aici este "sciopero" - ceea ce inseamna muuuulta lume care merge pe jos cind in mod normal pe trotuar esti numai tu si maxim inca vreo 2 persoane ce nu au bilete de tramvai; ceea ce inseamna muuulte mashini si muuuulte ambuteiaje; ceea ce inseamna un mijloc de transport public in jumate de ora, si ala plin cu ochi, bukshit pina la refuz, cu oameni inghesuitsi asa cum se inghesuie lumea in troleul 10 sau 24 la orele 7:30 dimineatsa cind stundetsii de la caminele ASEM pleaca la ore. De data aceasta insa, era greva nationala, adica NIMIC nu mergea de la orele 8:45 pina la orele 15:00, NIMIC, metrourile erau inchise, statiile de tramvai si autobuz goale, iar trenurile stationau. Am primit insa un telefon ce imi schimba nitsel planurile- ok, zic eu, prind ultimul tren, ma deplasez la Baldinini, astept o ora in frig, maninc un mar, citesc un ziar si apoi incep lucrul cu 3 ore mai devreme. Ok, zic eu, ma trezesc si miine la ora 5 pentru a efectua acelasi itinerar spre consulatul Romaniei... De data asta insa, zic eu, ma trezesc mai devreme ca poate prind si eu un numar mai mic.....
Marti, 11 noiembrie. Incercarea nr 2. Bine, ma trezesc cu jumate de ora mai devreme ( adica la ora 5) ca sa ajung acolo mai devreme. Insa, nu am avut destuli neuroni functionali la ora aia ca sa ma asigur de orarul metrourilor, deci, chiar daca la orele 6 eram deja in Piazza Duomo ca sa observ ca la ora aia se porneste ecranul ala mare cu publicitate care este cel mai mare din Europa sau chiar din lume(cine stie? e posibil...) Desigur, am urat "Bongiorno" lucratorului din subterana ce a deschis usile la metro insa nu stiam ca primul tren vine abia la 6:40... Asa ca am citit din ziare si iarasi am aflat despre toate furturile si toate violurile si omorurile din tsara(oare de ce se scrie despre asa ceva in ziarele gratuite????Ca sa iti arate cit de mizerabila e viatsa si sa te faca pe tine, muncitorul de rind ce se trezeste la ora 5 in fiecare zi,sa te simti mai bine in pielea ta?) Am ajuns la consulat tot la 6:50... ca sa fiu numarul 41. Ok, zic eu. In lista OFICIALA - nr 35. Ok, zic eu iarasi. Si da, imi ashez posterioru pe scaunele incalzite electric ale troleului 91, ajung acasa in timp util, mai beau o cafea si apoi ma intorc la consulat. Pina aici toate bune, insa, in graba mea si in oboseala mea fizica, nu am avut un contact foarte placut cu consulul care imi zice ca nu-l intereseaza cit negru sub unghie invitatsia mea si ca trebuie sa ii arat nush ce acte mai voia de la mine.... Da, sunt cascata, asa cum mi-au zis la telefon persoanele carora le-am sunat ca sa ma jalui si care ar fi trebuit sa ma sustina, insa prin abordarea lor de "singura esti vinovata" m-au facut sa nu imi mai pling de mila si sa fac rost de ceea ce dorea consulul de la mine.... Desigur, toate pina la orele 1, cind, cu citiva covrigi si un ceai in stomac, incepeam cursa de la Baldinini, un du-te vino la depozit si inapoi.

Miercuri. 12 noiembrie. Incercarea 3. Stiu deja ca primul tren e la 6:40. Ajung la Consulat la orele 6:50. Ma inscriu in lista. Numarul 45. Lista OFICIALA - numarul 34. Luasem cu mine mai multe ziare gratuite de pe drum ca sa ma asez pe ele si deci sa nu mai vin acasa, ci sa astept acolo rindul meu. Desigur insa, persoana mea cascata a uitat acasa asigurarea medicala, asa ca iarasi mi-am facut cursa pina acasa si inapoi.... De data asta insa consulul a fost draguts. S-a uitat in toate documentele pe care eu am dorit sa i le arat, m-a asezat pe scaun si in vreo 20 min mi-a pus o stampila. Sa vin saptamina viitoare. Cind am eu timp. Cum e oare sa il ai?

Si da, cine se scoala de dimineatsa... merge la culcare la orele 9.

Baldinini experience

Ora 12:15. Cu pas rapid ma misc printre multsimea de persoane ce in mod evident nu se grabesc nicaieri, deci trebuie sa imi croiesc drum printre acei turisti ce casca gura la Duomo, printre acei italieni ce au timp sa stea la taclale exact acolo unde s-au intilnit cu vecinul/colegul/verisorul/fostul prieten - adica in mijlocul drumului :) Eu insa ma alatur paturii muncitoare ce se deosebeste din multsime anume prin acea mimica plictisita, miinile bagate in buzunar si pas rapid intr-o directsie stabilita, merg cu ochii in pamint caci deja cunosc pe de rost drumul pe care il fac zi de zi.... Grabesc pasul ca sa doar verde la semafoare, am gasit si o ulicioara ce imi permite sa economisesc 4 minute de drum, deci ajung la servici in nici mai mult nici mai putsin de 29 minute. Pe jos, rapid, eficient, si cel mai important, sigur. Fara nici un fel de interventsii externe, doar daca nu ma intilnesc cu cineva pe drum :)
Ajung la piazza San Babila la 12:44. Exact. Ma ashez si eu pe monumentul reprezentativ si urmaresc turistii ce fac poze, lucratorii din diferitele magazine ce ies la pauza pentru a lua masa ( da, am invatsat sa ii deosebesc), ascult fara sa vreau discutsiile la telefon a oamenilor din jur caci la rozovu meu cinta numai casca stinga..... Apoi, la 12:50 ma ridic si alene pornesc impreuna cu valul de femei cu gentsi de la Prada si cu barbatsi cu incaltsaminte stralucitoare spre via Montenapoleone. Acolo este mereu agitatsie, trotuarul este mic, lume multa, iar eu, ca sa nu ma impiedic de nimica, tsin ochii in pamint, iar prin fatsa mi se perinda tot felul de cizme si pantofi - desigur, deodata observ cine se incaltsa la Baldinini. Atunci ridic ochii si da, mi se intimpla sa recunosc fetse, off, de as avea aceeashi memorie vizuala si cind e vorba de macroeconomie :)
Ajung la magazin exact la 12:52. Zic un "ciau" ce se vrea vesel si urc sus, printre zecile de cutii cu incaltsaminte ca sa ma imbarbatez si sa ma programez la 6 ore de ... ce-a da domnu sa fie. Bine a zis cine a zis ca nici o zi nu seamana cu alta. Pentru ca persoanele ce sunt in magazin se schimba, pentru ca clientsii sunt mereu altsii, pentru ca sheful este mereu mai mult sau mai putsin excenttric, pentru ca pentru ca pentru ca. Si deci mereu ceva se intimpla, trebuie numai sa stii sa rizi la momentul potrivit, sa taci cind este cazul si sa te faci ca nu auzi nimica cind se intimpla sa se ia shefu de tine si sa faca glume proaste. Caci, cum nu ai da, sheful are mereu dreptate, si daca zice el ca geanta cutare nu este frumoasa, tu trebuie sa zimbesti si sa o ascunzi in depozit, chiar daca stii ca se vinde foarte bine. E drept ca eu propun clientsilor tot ceea ce mie imi place - si da, trebuie sa recunosc ca am gusturi bune. Pina cind eu cu gusturile, clientsii cu banii :)))
In unele zile acel om de Dumnezeu (sheful)se plictiseste si ii vine ideea sa schimbe expozitsiile din magazin. De bine de rau, isi face ocupatsie, iar eu rid destul de bine in momente cind se incerca incaltsarea manechinului cu o pereche de cizme din piele intoarsa, acesta fiind mai intii dezmembrat iar in tot magazinul se aud sudalme ca de ce nu a putut firma sa cumpere un manechin cu o masura mai mica la picior :)) Asta are masura 41 si inca si sta intr-o pozitsie interesanta :) Iar italienii, de desteptsi ce sunt, dupa ce s-au enervat si au aruncat membrele inferioare prin magazin(bine ca nu era nici un client prin preajma) si suduiau de zor, au luat o pila si au inceput a roade piciorul manechinului. Deshi tre sa recunosc ca le-a venit repede mintea la cap si au imbracat un ciorap de matase pe piciorul problema si deci a cizma a intrat ca turnata. Slava Domnului ca i-a venit ideea shefului, ca de nu, avea sa stea sa roada Antonio la plastic mult si bine.
Deci nu pot sa spun ca este un loc de munca extrem de stresant, insa ceea imi place cel mai mult este si ceea ce ma oboseste cel mai mult : faptul ca vad si vorbesc cu foarte multsi oameni. Si nu, nu sunt totsi bogatasi si alintatsi care cauta ceva original care sa fie numai a lor - am avut si asa cazuri, cind nu au cumparat un anumit accesoriu pentru ca au vazut ca e ultimu, prin urmare in LUME mai sunt inca 2 astfel de modele (!!!?????) Da, exista multe persoane care cumpara din moft, care nici nu masoara cizma data si care se cred ombilicul terrei. Este destul de interesant sa analizezi specimene gen porno-star cu implanturi in fese ( desigur ca avea operatsii si la buze, obraji, sini si extensii in parul ala decolorat intr-o culoare galbena deskisa) insa aceste elemente mi-au atras atentsia mai putsin decit forma nenatural de rotunda a bucilor ce incepeau imediat de sub talie.

Si asta nu e totu, experientsa Baldinini inca continua... :) Tre sa am numai rabdare si putere.

Il Kebab

Ziua a inceput desigur ca si oricare alta zi de duminika - cu moleseala si cu lenea caracteristica acestei zile, o zi sfinta, cum zic eu, cind se poate de dormit cit voieste inima unui individ. Eu insa nu mi-am permis nici azi acest lux pentru ca ziua e prea scurta pentru a o pierde dormind, si desi randamentul meu este scazut pe parcursul a celorlalte ore ce sunt treaza, prefer sa fie asa decit sa nu imi ajunga timp pentru diversele mele ocupatsii si activitatsi. Azi am cistigat si o ora in plus - insa aceasta a zburat nesimtsita si nefiind investita intr-o activitate cu rod imediat, ci fiind mai degraba pe termen de la mediu la lung. Totusi, in marea de lucruri ce se voiau azi facute, doar vreo jumatate au fost duse pina la capat, si da, sunt de acord, este pacat de minunata carte ce zace la mine pe masa neatinsa....
Deoarece in cadrul ultimei intilniri a managementului corabiei s-a decis continuarea activitatsii companiei si deci intreprinderea unor noi pashi spre cresterea satisfactsiei persoanale si gustative ale participantsilor, in acest weekend, la sugestia paturii mici s-a organizat o noua shedintsa de "am venit, am mincat am plecat". De data aceasta insa invitatsia oficiala a survenit din partea unui alt membru al conducerii, iar detaliile au fost puse la punct extrem de rapid - adica mai rapid decit se astepta lower managementu, adica eu. Si deci azi, cind eram in plina lene de afla misterele adinci ale statisticii, am pornit spre Kramer,bucataria caruia se pare ca o populez deja si eu si alte persoane cu o regularitate de 1 data pe saptamina.
Astazi managementul proiectului era in plina actsiune la poposirea la locul faptei a asistentsilor. Deshi partsile componente ale produsului finit ( adica a kebab-ului) erau deja preparate si majoritatea detaliilor erau puse la punct, procesul de productsie a mai intirziat nitsel din cauza unor factori exogeni, pina la urma insa, totul a decurs conform planului iar rezultatele au fost apreciate ca fiind la cel mai inalt nivel. Cu totsii am savurat acel prinz satsios si am si discutat cauzele crizei financiare din lume - cineva discuta, cineva rontsaia cartofi prajitsi iar cineva era dusa dusa dusa in cu totul alta lume - insa hai sa nu aratam cu degetu care sh cine era, ca nu e frumos :))))
Concluzia generala la care a ajuns top managementul in timpul asteptarii tram-ului la statsie este ca traditsia noastra este una ce merita sa fie continuata, si deci a promis ca de data aceasta managementu va gasi el propuneri si sugestii pentru intilnirea viitoare. Desi cred ca din cauza unor factori ca examenele, shedintsa va fi aminata nitsel, intentsia ramine in picioare si deci beneficiarii ishi pastreaza dorintsa de a participa la proiect.
Multsumesc inca o data gazdelor si sa va fie de bine !

Astazi

Ziua de azi promitea sa fie o zi normala din viatsa unui student. Si, surpriza, asa a si fost :) Desi pina diseara inca mai este, pot sa ma laud ca am reusit sa fac aproape tot ce mi-am propus pe azi - imi ramin doar vreo 20 % din treburi, desi sunt unele dintre cele mai importante ( regula Pareto,80/20).
Dimineatsa m-am trezit la 7:30 (hm, desi nu e normal pentru un student) si aveam dispozitsie buna. Pina la orele 8:15 am reusit sa rid in hohote la perspicacitatea unor persoane in arta culinara, am reusit sa ma re-apuc de gimnastica de dimineatsa si am sters-o la universitate. Desigur ca Financial Times nu mai era disponibil caci azi ca niciodata toata lumea era interesata de micsorarea ratelor dobinzii si deci se voia informata despre consecintsele acestei miscari. Ok, am zis eu, si am fugit la cantina sa imi iau briosha cu ciocolata de care in ultimele zile am devenit dependenta - e calda si moale, mmm :)))
Astazi in sfirsit m-am simtsit si eu calma si linistita, uitindu-ma la ceas sa vad daca trece oare timpul si daca facem recreatsie. Azi am scris conspecte si m-am bucurat ca ne-au dat drumul mai inainte. Azi am mincat in liniste si pace - si, surpriza, tot la 12:15 am finisat masa, exact ca in zilele in care "ma grabesc". Deci unica diferentsa e ca azi am mincat fara graba si panica:)
E drept ca ma simt nistsel vinovata ca timp de 3 ore nu am avut nici o activitate bine stabilita, insa ma simt odihnita si sunt gata sa nu ma mai enervez miine la servici. Am primit deja tricoul cu Baldinini - asa ca ma simt mai stabil in postura mea de consultant :)Pina la urma, totsi shefii sunt la fel - nu le place nimica din ce faci, tu trebuie sa taci si sa zimbesti frumos cind iti face observatsie sau tsipa la tine din cauza ca nu ii iese lui ceva, sau pur si simplu din cauza ca asa este el, mai excentrik - ca sa nu zik ciudat. Nu trebuie in nici un caz sa te aratsi ca nu ai treaba - desi in cazul meu treaba mea este sa fiu pe loc si disponibila oricarui client cind acesta binevoieste sa apara. Mai greu e insa cind e magazinul gol, iar noi, ca sa nu enervam middle managementu, tre sa ne invirtim de colo colo si sa ne facem ca aranjam nu stiu ce cizma de 10.000 de ori. Cu rabdarea treci si marea insa, asa ca rabdam....
Imi vin acum in minte diverse imagini din trecut si imi vine sa rid de naivitatea de care dadeam citeodata dovada. Zimbesc cind imi amintesc de acele momente haioase cind imi era a plinge insa stiam ca pe urma voi ride de ele - iata acum, in sfirsit, pot sa zic ca imi permit sa fac misto de propria-mi persoana. Si tot ce a fost in trecut imi pare o poveste, o fabula, morala careia insa am simtsit-o foarte bine. Acest lucru nu inseamna insa ca nu voi mai gresi, desigur ca o voi face, insa vor fi tot
alte si alte greseli....
Acum nu sunt alta persoana, desi asa ma simt si asa pare. Acum sunt eu, insa mai libera. Mai naturala. Mai calma. Intr-o oarecare masura, desigur, ca totush m-am saturat de cizmele alea Baldinini....

P.S. Ceva filosofic sau actual, in alta zi :)

Monza - WTCC

Niciodata nu spune niciodata. Viatsa este un shir de evenimente imprevizibile, un shir de oportunitatsi pe care trebuie doar sa le prinzi. Deja am decis de mai demult ca nu imi voi face planuri pentru ca zicala " nu aduce anu cit aduce ceasu" este foarte corecta in ceea ce ma priveste. Asa ca lipsa mea de organizare nu se datoreaza iresponsabilitatsii, ci anume acestui aspect de deschidere catre neprevazut. Desigur ca se mai intimpla sa fac alegeri gresite din cauza acestei spontaneitatsi de care dau dovada in exces citeodata, insa pina la urma, asa cum le-a catalogat un prieten de al meu, acestea sunt gresheli "creative", din care potsi sa tragi o anumita invatsatura si care nu au repercusiuni grave asupra situatsiei de baza.
Deci da, CINE AR FI ZIS ca in loc sa stau cuminte in weekend cu cartea de statistica in fatsa mea si cu miinile in cap datorita conceptelor de covariantsa si corelatsie a variabilelor, eu m-am pornit frumushel la Monza, la autodrom. Initsial, cind acceptasem sa distribui volantine pe parcursul weekend-ului in loc sa imi odihnesc membrele inferioare ce pe timpul saptaminii sunt destul de solicitate, nu stiam ca mergem la locatsia curselor de mashini, iar acest aspect ne-a facut pe mine si pe A sa fim nitsel mai vesele in frigul ala intsepator ce ne chinuia. Sunetul de mashini se auzea ca un zumzait de albini, noi eram flaminde de aventura si voiam sa vedem totul, zimbeam nerabdatoare si abia asteptam sa vina amiaza si sa se incalzeasca afara :)
"Piacere di Conoscerti" este o campanie pentru promovarea imaginii Romaniei in Italia pentru care Guvernul roman a alocat 4 mln de euro. Italienii sunt insa destul de sceptici si din contra, in loc sa vada partea buna a campaniei, ei cauta motivele ei ascunse, si anume isi amintesc de totsi detsinutsii straini ce sunt romani si se jaluie ca li s-au umplut casele si orasele cu criminalitate marunta. Iar atunci cind Basescu declara ca in Romania criminalitatea a ajuns la nivelele cele mai joase din istorie, italienii zimbesc cu sarcasm si spun ca da, poate ca e asa, pentru ca totsi delicventsii romani sunt in Italia. Da, urmaresc acel spot publicitar, si se gindesc la generalizari - da, din cauza unor fapte razletse, un intreg popor a fost etichetat persona non grata. Insa putem oare sa ii invinuim?
Impartsind cartsuliile cu interviuri si date despre romani "normali" ce si-au cistigat un trai decent in Italia, nu am simtsit foarte multe resentimente. Desi au aparut anumite comentarii si remarci sarcastice, un zimbet rece si poate un cuvint mai ales au calmat spiritele si nu am avut parte de incidente neplacute. Desi deja la finalul zilei 2, volantinele erau toate pe jos iar oamenii ne evitau, " mersi, am deja 2 acasa", " nu nu, asta ar fi a 18-cea!". Altsii erau insa curiosi, caci cit stai in tribuna si asteptsi sa treaca iarashi coada de mashini prin curba, mai citesti si tu ceva. Cei mai multsi insa luau fluturashii pentru ca stiau ca noi trebuie sa ii distribuim pe totsi... deja si eu ma uit altfel la persoanele ce impart reclama pe strada, iau tot ce mi se ofera chiar daca le arunc in urmatorul cos de gunoi. Ajut insa un compatriot :))
Initial, aliantsa aia nu a vrut sa ne hraneasca, pina la urma insa, in ambele zile am avut parte de un dejun cu prajituri si cafea si apoi de un prinz copios. Initsial, cica se voia sa facem voluntariat, dar e cam greu sa gasesti un roman in italia care sa iti lucreze gratis :) Persoanele care au fost gasite insa reprezentau in totalitate etnia, vreo 2 tsigani, vreo 2 necioplitsi, vreo 2 muncitori si noi, 2 studente la Bocconi :)
E drept ca am mai tras chiulul, mai stateam si noi in tribune sa urmarim cursa, mai puneam volantine pe mashini, caci de, ce sa facem cu 25.000 de exemplare cind cica erau asteptatsi cam 50.000 oameni? Ne mai pierdeam in padurea unde erau tribunele cele mai indepartate, am mai strins si niste postere si maieuri cu logo-ul WTCC, ne-am mai plimbat si in tribuna VIP, izolata fonic, insa care nu are cel mai bun unghi. Am sarit si un gard pentru a avea ocazia sa ne plimbam cu piciorusele proprii pe pista:)) Pina la urma, a fost o aventura si ma bucur ca am luat parte la ea. Am vazut si atins mashini pe care doar in revistele auto si pe strazile Chisinaului le potsi vedea, am dat mina cu pilotsii si ne-am simtsit parte componenta a acelui eveniment. Desi simt si astazi oboseala si am racit fiindca aerul proaspat de padure dimineatsa nu face tocmai bine, acum pot sa mai bifez un punkt din lista "lucruri ce trebuie facute macar o data in viatsa" :)

Baldinini

Astazi e miercuri si deci, prin urmare, dupa toata logica, indiscutabil si desigur, miine este joi. Pentru mine asta inseamna ziua libera cind ma voi simtsi si eu student printre bancile universitatsii, sa stau si sa discut teme globale pe holuri, sa aud ultimele birfe si cele mai proaspete noutatsi, caci nu exista nici un serviciu de informatsie mai bun decit telefonul stricat. Zilele astea am cam ignorat multe kestii dat fiind faptul ca totusi ziua are numai 24 ore ( cererea mea de a mari ziua nu s-a soldat cu nimic), insa sper ca in viitor imi voi putea stabili un orar mai detaliat si deci sa le reusesc pe toate :)

Fiind albinutsa in ambele sensuri - adica 1. harnicutsa atunci cind nu sunt lenoasa si 2. imi place sa zbor din floare in floare ----- nu ma retsin mult intr-un singur loc. Desi la ZARA era destul de ok, era totusi prea obositor pentru o persoana ce se vrea energica si cu dispozitsie pozitiva la orice moment al zilei. Mi-a parut nitsel rau ca am plecat pentru ca tocmai incepusera sa ma cheme si pe mine la microfon cu vocea aia amabila " Roxana in cassa centrale, grazie!" ( cine a fost in ZARA vreodata stie), tocmai incepusem sa imi creez o legatura de ajutor reciproc cu Sidi ( un afro-american bun la inima) si cu portarul ce abia dupa o saptamina a retsinut cum ma cheama, si tocmai imi dadusem seama ca nu trebuie neaparat sa sufar pentru fiecare persoana ce nu a gasit marimea perfecta pentru copilul sau. Am decis sa merg mai departe ( adica la o adresa ce se afla la 5 min de locatsia ZARA) si deja sa nu fac pe zi vinzari de sute de euro... da de mii. Am decis ca vreau sa vad cu ce se maninca si meseria de vinzator/consultant la un magazin unde pe raft sunt expuse 4-5 tipuri de incaltsaminte fiecare cu geanta ce se asorteaza foarte bine si unde toate au un prets de 3 cifre. Da, Baldinini, nume renumit in Italia si peste hotare, cu 22 mln cifra de afaceri si cu 5% profit. Acolo unde vin magnatsii rushi care nu vorbesc engleza pentru ca stiu ca exista persoane ce ii vor servi in limba lor materna. Acolo unde vin familii bogate iar parintsii se asheaza comod pe fotoliu cit fiica alintata merge cu o privire mofturoasa prin magazin si apoi spune cu o fatsa inacrita " haide de aici ca au numai prostii". Acolo unde vin femei imbracate in costum sportiv si cheltuie 2.000 si mai mult pe incaltsaminte si accesorii. Acolo unde cinta toata ziua Backstreet Boys, Ricky Martin, Blue si Tiziano Ferro pentru ca cel ce sta linga casa nu iubeste muzica gen Cafe del Mar pusa de mine astazi. Acolo unde este un haos in depozit pentru ca in timpul zilei nu ai timp sa organizezi cutiile caci cumparatori sunt destui. Acolo unde e cald si frumos. Acolo unde pot sa apreciez calitatea si frumusetsea, acolo unde incepe moda si unde se stabileste trendul. Acolo, pe via Montenapoleone 15, Milano, Italia. Intratsi, va voi servi cu amabilitate :)

retrospectiva rapida

Timpul este relativ, mi-am dat seama demult de asta. Abia de 2 saptamini m-am infiltrat in multsimea de oameni ce merg prin Piazza Duomo cu okii in pamint si nu ridica ochii la monumente. Eu insa mi-am zis ca nu voi deveni inacrita si ma voi duce la servici cu zimbetul pe buze, deci admir catedrala in fecare dimineatsa si zimbesc soarelui ce se zareste sfios printre sculpturile facute manual.
Cele 8 zile lucrate la Zara s-au incheiat ieri in ritm incetinit pentru ca simbata seara m-am miscat in ritm de dans. Deshi aveam o durere de cap care imi amintea de peripetsiile din seara precedenta, acele ultime 5 ore au trecut repede, pentru ca totusi trebuia sa asimilez adevarurile aparute.
In primul rind, m-am lasat definitiv de alcool si de orice substantse ce incetsosheaza mintea si judecata. Oricum ma doboara emotsiile, caci nu ma pot abtsine de la a simtsi toate evenimentele cu toata firea mea, iar sa combin aceasta sensibilitate cu anumite grade ar insemna o totala deschidere, vulnerabilitate si reactsii extreme. Era destul de amuzant si procesul de studiu a celor ce s-au napustit asupra sticlei de vodka, iar cel mai mare avantaj e ca doar fiind lucid potsi sa fii sugur ca a 2-a zi itsi vei aminti tot ce s-a intimplat in seara precedenta:)
In al doilea rind, mi-am dat seama ca da, omul este totusi facut pentru a trai in societate. Singuratatea este buna insa cu masura, ca si toate celelalte lucruri, de altfel. Am meditat mult si asupra unor prietenii mai vechi, ce par sa se lege si mai tare acum ca persoana mea s-a eliberat de citeva complexe si de vreo duzina de idei preconcepute. Acum vad altfel multe lucruri deshi imi dau seama ca mai am muuulte de invatsat. Partea buna insa este ca am lasat scuzele acasa, stiu ce trebuie sa fac si o voi face.
In al treilea rind pot spune ca fiecare zi este unica si este frumoasa in felul ei. Trebuie doar sa zimbesti si sa te lasi dus de val. Insa sa ai mereu cap pe umeri. Ca nu sta el degeaba acolo...

Zara Bambino

Dimineatsa. M-am ridicat din pat cu convingerea ca a 2-a zi trebuie neaparat sa ma satur de somn - este o placere de care nu m-am bucurat de atita vreme... Si nu numai eu, mai sunt asa specimene care nu dorm cele 8 ore pe noapte, insa eu am decis sa ies din rindul lor incepind cu miine, duminika, zi sfinta.
Am oftat din greu si mi-am baut ceaiul pentru ca nu stiam unde imi e cafeaua, mi-am imbracat pantalonii negri la dunga si maieul (tot negru) de 1 euro de la mercato, mi-am incaltsat pantofii de care uitasem de vreo jumate de an si am pornit.
Zara este un lants de magazine ce fac parte din Inditex Group, proprietar fiind Amancio Ortega, cel mai bogat om al Spaniei si al 7-lea in lume (Forbes 2007). Se spune ca Zara are nevoie de doar 2 saptamini pentru a dezvolta si a aduce in magazine un nou produs, comparativ cu media pe industrie de 6 luni. De asemenea, Zara nu beneficiaza de nici un fel de reclama, banii pentru campaniile publicitare fiind investiti in deschiderea noilor puncte de vinzare. Este un magazin enorm, cu un rulaj mare, cu modele diverse si pentru toate gusturile ( iata ii fac eu reclama :))) ). Desi raportul prets/calitate este bun, fiind studenta, in cazul meu sezonul de cumparaturi este ianuarie + iulie, cind sunt reduceri :)
Cozile sunt mari, lume multa, harababura si masuri amestecate, haine aruncate peste tot, incaltsaminte incurcata, zeci de limbi vorbite in jur si muuult praf pe rafturile de jos - lucru care da de gindit, data fiind reputatsia magazinului.
Persoana in grija careia eram mi-a explicat rapid in prima jumate de ora ce si unde se afla, mi-a aratat depozitele si mi-a elucidat misterul codurilor de pe etichete. Mi-a aratat standurile "Country Girl" si "Cowboy Girl" precum si ordinea de trecere de la o culoare la alta. Deshi a fost preaaa multa informatsie deodata, am reusit totusi sa triez toate vorbele doamnei in cauza si sa ramin in cap doar cu faptele utile : de la stinga la dreapta - de sus in jos, de la descrescator la crescator. Intotdeauna sa iau o haina in plus. Sa tsin minte codurile la depozit si sa inkid usa dupa mine. Si desigur, sa fiu amabila si sa zimbesc.
In mare parte, asta se face, se alearga de colo colo de la depozit la client pentru a-i oferi marimea necesara. Deshi de cele mai multe ori, cind te intorci din depozit ia clientu de unde nu e, si daca nu ai retsinut cum arata te uitsi in jur pierdut si speri ca se va apropia cineva de tine in urmatoarele 30 sec. Daca totusi apare persoana, zimbesti frumos, zici "prego" si iti cauti treaba,adica vre-un raft cu haine de toate culorile amestecate si botsite una peste alta. Se impaturesc aceleasi piese de 12.000 de ori pe tura pentru ca numai termini cu un raft si vin iar vreo 2-3 copii care trebuie sa probeze si sa incurce toata regula la care te-ai chinuit tu atit de mult. Intre timp auzi in jur strigatele disperate ale parintsilor ce ishi cauta odraslele pierdute in lumea minunata a modei, auzi mofturile pe care le fac cind vine vorba de o haina sau alta, ii compatimesti pe acei tatsi care au venit singuri la cumparaturi si habar nu au de marimi si de ce s-ar combina cu o anumita haina si ce nu. Zimbesti cind vezi gemeni si parintsi care cer cite 2 obiecte de fiecare fel, si te crucesti atunci cind din greseala mai nu calci vre-un puradel care se tot invirte in jurul tau fara oprire de te face sa te intrebi ce bautura energizanta a baut. Unii din copii sunt foarte indraznetsi si vin sa te traga de pantaloni ca sa te intrebe unde este un anumit fel de chipiu, altsii insa se uita la tine ca la un Dumnezeu pentru ca ai intrat pe usa aia unde scrie "Interzis" si ai iesit peste 2 min cu acea minunata pereche de pantofiori cu floricele.
Hainele sunt toate moi si pufoase, placute la atingere si la vedere. Te miri incontinuu cite modele pentru cei mici s-au croit, unele piese le impatuream fara a-mi da seama ce sunt. E drept ca initsial cind vorbea doamna raspunzatoare de mine nu imi dadeam mereu seama despre ce piesa de vestimentatsie vorbea, caci eu, in ignorantsa mea totala, stiu doar de fuste, pantaloni, rochitse, bluzitse si sviterase. Azi insa am aflat si despre pantaloni de diverse lungimi, de bluze "acopera spatele" si de alte bazaconii pe care trebuie sa le tot asortezi si sa le combini pentru a nu patsi rusinea in strada.
Departamentul e foarte draguts caci predomina culorile calde, rasuna voci de copii iar persoanele au tot timpul din lume - mamele se consulta cu copii pina acestia isi aleg haina visata, tatsii se lasa sfatuitsi de catre noi si doar dau din cap "da" sau "nu" cu aceeasi expresie pierduta. Aici cumparaturile se fac simplu si rapid - daca coincide marimea inseamna ca ii sta bine copilului, nu este coada la cabina de proba iar totul este atit de draguts si frumos.
Dupa aproape 6 ore stiam ca am picioare insa nu ma gindeam la ele. Incepusem sa vad deja dublu de atita alergat in semicercul unde este amplasata zona "Zara Girls", iar culorile se contopeau. M-am ridicat la etajul de mai sus, "Zara woman" si m-am speriat - acolo chiar nu aveai unde sa arunci un ac. Culorile predominante sunt cel inchise, negru, maro, verde, albastru - caci Zara Woman este o femeie de succes ce ishi subliniaza figura si inspira seriozitate. Zara Kids este insa mai vesel:) Mie imi plac floricelele si rozul :-D
Miine este o noua zi. Incep la 5 - va trebui sa lucrez dupa inchidere, deci sa particip la sortarea de sfirsit de weekend. Nu cred ca vrea cineva din voi sa stie ce inseamna asta. Haine haine si iar haine. Da, si pantofi si cizmulitse. Mici mici de tot.

Forza

Dimineatsa am iesit din casa cu convingerea ca voi da peste complicata si incurcata birocratsie italiana, deci mi-am adunat toata rabdarea, tot zimbetul de care eram in stare la acea ora matinala si m-am pornit spre adresa gasita pe internet. Am gasit-o destul de repede chiar daca initsial ma pornisem in directsia opusa, am intrat si m-am dus glonts la informatsii. Am vociferat dorintsa mea si am fost trimisa la etajul superior, unde, cind am ajuns, in locul unei cozi imense si a unor ghisee ca la posta am dat peste birouri inguste pline de hirtii. Si nici un alt client. Am pus deci pe picioare jumatate de etaj pentru ca nimeni nu stia ce sa se faca cu documentul pe care il aratam, si fara surprize, pina la urma, mi s-a zis ca " mi dispiace", da nu pot face ele nimica cu mine. Hm, zic eu, ce sa ii faci. M-am pornit deci la Universitate, sa cer alt document. M-am pus frumshel in coada de la ISU unde a si inceput toata viatsa mea in Italia - stind la coada de la oficiul ce se ocupa de burse/camine faci cunostintsa cu oameni ce se afla in aceeashi situatsie cu tine, stind la coada ai shansa sa te panichezi din nimicuri si sa te crucesti de asa sistem "bine" pus la punct ca Bocconi. Stind la coada te minunezi de ce nu se vorbeste engleza intr-un birou ce se vrea international, stind la coada citesti fluturashele volante ce prezinta toate misterele si provocarile oferite de orashelul atit de linistit la prima vedere.
Anul acesta insa experientsa a fost mai placuta din cauza ca nu trebuia sa ma chinui sa ii explic saracei doamne de dupa masa in engleza ce document imi trebuie, am deja avantajul de a ii zice scurt si clar in italiana. Deci am stat la coada o ora ca sa stau inauntru un minnut, insa macar a fost cu succes.
De acolo am pornit-o la acel "interviu" pentru nici mai mult nici mai putsin un post in ZARA, unde voi impaturi haine. Da, interviu ce a durat exact 2 minute, insa din care am reusit sa trag anumite concluzii si invatsaminte. 1. Nu am deloc experientsa in acest domeniu deci practica unei discutsii pe tema libera cu o femeie ce nu are timp de mine mi-a prins bine. 2. Nu fi sincera si gindeste-te mai inainte ce vrei sa spui si ce nu. Sunt anumite chestii pe care nu trebuie sa le rostesi nici in ruptul capului. Nu conteaza daca am zis eu una din ele azi sau nu :) nu comentez mai departe:) 3. Prima impresie conteaza foarte mult, asa ca nu te lenevi in a te chiti cit mai bine insa ca in acelasi timp sa nu pari sarita de pe coperta unei reviste de machiaj de prost gust. Cu machiajul nu am probleme - chiar daca azi chiar am vrut sa imi pun nitsel tush pe gene nu am reushit sa gasesc minunatsenia de rimmel, asa ca am plecat asa... ca de obicei :)
Juma de ora m-am mai plimbat prin imprejurimi, am intrat in Duomo si m-am minunat, am fost prin magazine si am studiat niste sculpturi ciudate insa atractive. Fac bani si imi cumpar una :) Intr-un final am fost chemata la agentsie sa semnez contractul asa ca in septembrie nu voi avea timp liber, lucru pe care il shi urmaream :-D Deshi ma gindeam initsial la ceva mai serios, dat fiind faptul ca aceasta shansa de a fi in Staff la ZARA a aparut acuma, am zis ca intre timp caut ceva mai serios, insa nitsica experientsa in arta de a obosi nu imi strica. Forza!

SHU

Am decis eu totusi sa imi fac un plan si sa ma tsin de el, astfel organizindu-mi timpul si stabilindu-mi prioritatsile am decis ca si socializarea cu italienii este o chestie ce trebuie inclusa in program. Cam complicat, pentru ca aceasta activitate nu are parametrii bine stabilitsi, timpul si durata acesteia fiind imposibil de stabilit si de planificat. Ieri seara insa am decis sa particip la evenimentul monden organizat de catre fidelii nostri reprezentantsi de etaj Angelo si Nicola si deci am mers, eu si jumate din caminu nostru, la un aperitiv. Ce este asta? Este o seara in care la bar sau pe mese aranjate special in centrul salii se asheaza farfurii cu diverse gustari, gratis, pentru a indestula stomacele celor ce vor consuma mai apoi intreaga seara bauturi alcoolice cu fructe si gheatsa, la pretsul de 7 euro bautura. La astfel de adunari se imbraca frumos si se face uz de atuu-ri - aceste seri sunt menite sa te "scoata" in lume, sa socializezi si sa cunosti persoane ce au acelashi cerc de interese sau cu care pur si simplu potsi petrece citeva ore bune. Daca esti client des al acestor manifestatsii, sigur cunosti jumatate din populatsia prezenta la aperitiv, daca insa nu, faci repede cunostintsa, sa intinzi mina si sa te prezintsi cuiva este ceva normal.
Atmosfera este placuta, oamenii decentsi iar securitatea la nivel. Muzica calma cu care deobicei incepe seara se transforma pe parcurs incetul cu incetul in muzica mai rapida, pentru ca dupa vreo 2 cocktail-uri atmosfera se incinge si deci pot incepe dansurile, uneori chiar pe mesele cu picioare scurte ce parca anume pentru asta au fost puse acolo. Localul era destul de original, peretsii de sticla sparta de "gloantse" false, podul decorat cu placi electronice, iar coloanele imitau 2 miini ce tsin podul. Foarte placut. Impresiile au fost cele mai bune, chiar daca pentru persoana mea seara s-a incheiat la orele 9:30 din cauza oboselii fizice + psihice si a unei dorintse de a simtsi atingerea pernii pe obrazul meu. E drept ca odata acasa am gasit mingyiere facind exces de anumite dependentse, insa am mers la culcare cu in zimbet pe buze si un sentiment de liniste totala.

Aproape

Da, grele sunt despartsirile cu un EU, cind stii ca nu vei mai fi acea persoana niciodata. Si plecam, desigur, nu fara a ne uita in urma, desigur, nu fara a regreta toate pe cite totusi nu am reusit sa le facem, insa mergem si mergem, caci asa ajungem in urmatorul punct. Caci fiecare final este un inceput. In cazul meu, inceput de cautare. Cautare a celor pierdute, restructurarea sistemului prezent si reabilitarea defectsiunilor. Mai clar: caut un aparat de fotografiat, scap de anumite obiceiuri nesanatoase(da, am si eu asa ceva!) si string strachinile din jur ca sa nu fiu tentata sa mai calc in ele asa cum am facut deja de atitea ori.

Odata cu venirea diminetsii, in drum spre aeroport cu Rammstein volum ridicat in Mitsubishi Pajero al cumnatselului s-au mai limpezit perspectivele ce cu o seara inainte pareau foaaaaarte intunecate. In aeroport am intilnit un coleg de facultate. Era el cam trist, si dupa cite am inteles, cam din acelasi motiv ca si mine, fiindca lasase mult prea multe acasa si mai voia timp... timp insa niciodata nu avem destul, caci pentru acele lucruri ce deja sunt parte din noi nu ai niciodata destul timp, nu stii masura, caci este o dependetsa. Am lasat insa toate gindurile deoparte si am zis ca daca tot suntem la coada pentru check-in spre Milano, de ce sa nu ne bucuram ca merge repede controlul pasapoartelor si a bagajelor si deci am trecut prin aceleashi dezbateri pe care le-am avut deja de atitea ori inainte, despre sistemul in care traim, regulile carora ne supunem si modalitatsile de a evita pe viitor situatsiile neplacute.
In zbor, atmosfera lejera, o revista, un somn, un citec la Rozov... Deasupra Malpensei insa ploua. Si deasupra bagajelor la fel. Era trist si posomorit, prima impresie nu a fost deloc una placuta, insa am zimbit si am mers mai departe spre acel shuttle ce avea sa ne duca in orasul studentsiei noastre. Acolo era insa liniste. Fiindca veneam ambii din orase destul de zgomotoase, acea tacere nu ne-a parut linistitoare, ci mai degraba moarta. Orasul nu e mort, nici pe departe, doar ca are un ritm cu totul diferit de ritmul Bucurestiului sau al Chisinaului.
M-am simtsit insa binevenita in oras, datorita oamenilor care imi sunt oricind aproape, daca nu fizic, cu sufletul. Este normal ca sa fie foarte putsine astfel de persoane, si anume acest lucru ii face speciali.
Am 3 trandafiri superbi pe masa. Am o camera plina de cutii si alte lucruri impachetate - toata viatsa a 3 persoane se afla acum in jurul meu. Cind am ajuns, din motive tehnice, nu aveam nici macar lumina in camera, insa cind am intrat am simtsit ca exista intre acesti 4 peretsi o aura, un sentiment - exista viatsa.
Nu am avut putere sa fac ceva - am lasat toate intilnirile mai obositoare pe astazi. Voiam sa fiu doar eu cu mine. Aveam si am inca nevoie sa fac curatsenie in camera si in calculator, insa cel mai mult am nevoie sa imi ordonez gindurile, sentimentele, emotsiile. Acele emotsii care s-au tot adunat fara mila, acele emotsii care s-au amestecat si acum sunt un talmesh-balmesh total. Sunt acele amintiri de care ma leg cu disperare si stiu ca nu ma vor trage inapoi, ci din contra, ma vor ghida sa merg inainte. Da, am luat anumite decizii fara a-mi da seama, vreau deja sa schimb atitea lucruri la mine, si am observat ca deja le schimb. Pentru ca vreau sa fiu mai buna. Pentru ca vreau sa reusesc. Pentru ca pot.