Glue

(04-08-2010)

We are all social beings. We need to interact, we need to talk, we need to be listened to. But it is so hard to find the person who is willing to offer you his or her time, because in this McDonaldized world (more about that in another post :P ) no one has time for the good stuff anymore. I, for example, find myself lost in the illusion of sufficiency.... and still i ask myself if this is the life i ordered. No, but this is what i got, so i'd better make the best of it.

I once had a friend whom i could tell everything. I would tell him the stupid things i did that day and i knew he would make fun of the routine events and turn them into something funny and worth remembering. We would talk about the black spider that freaked me out and he would send me links of tarantulas. We would laugh - and not just send smileys - but really laugh.
I would tell him about how i felt and i knew he would try to make me feel better. He would make me take off the pink glasses and see the natural beauty of life. I would never feel bad about myself for things i said or did because next to him i felt on the right side of weird. He would make fun of me sometimes, but it was mutual. I always felt he was there, that he cared, even if he always denied it. I would tell him the deepest secrets and he most hidden fears, i would ask questions. If i were to get ambiguous answers, at least i knew i was not alone in it, for i had shared it with someone who was there, online at that late hour. If, for a change, i got an answer... i was happy, coz he was the one helping me find my way through the difficulties that now seem a bunch of crap.
But then it all ended. And we could no longer get it back, coz once lost, trust is very hard to regain.
And i miss him. It is true that i miss him less every day, but on some days, i remember the long nights and the whole days that we stayed discussing the world order. Today is one of those days.
He's online. But i can no longer tell him that i am eating Nutella with a spoon. I can no longer share with him the joy of having finally said "NO" to something i should have pushed away a long time ago. Now i can no longer tell him that i want to return to how things were... because now i know for myself that a cup once broken can never be glued together to be the same as it was.

La Biblioteca

Este adevarat ca nu stiam unde este chiar dupa ce trecusem pe linga ea de citeva ori. Pentru ca nu, nicaieri nu sunt inscriptii ce ar facilita ajungerea stundetilor in locul ce ar trebui sa fie cel mai studios din tot campus-ul. Insa exact asa cum eu acum scriu pe blog, exact asa cum am intrat si pe pagina mea de Facebook si exact asa cum am si vorbit nitel in chat – exact asa nu invata nici ceilalti studenti cu care impart aceeasi citeva zeci de metri patrati si aerul conditionat ce nu prea este la locul lui azi, cind afara sunt 3 grade.
Da, este normal ca in biblioteca sa fie internet Wi-Fi cu viteza destul de inalta, insa ce facem atunci cind nu il folosesti pentru a cauta informatii utile, pentru a putea studia, pentru a folosi Google Translate cind iti faci temele pe acasa la limba straina? Administratorii au blocat Skype sau Yahoo messenger, insa mai exista Meebo si Facebook, mai exista alte site-uri care te tenteaza de acolo de pe desktopul tau. Si uite asa, timpul trece, iar tu nu ai mai intors pagina de carte....
Fiindca ma cunosc pe mine insumi, in mod normal, nici nu imi aduc calculatorul la biblioteca. Azi insa am fost nevoita – avind cartea in format electronic, stau si citesc, insa dupa fiecare rind citit ochii imi coboara la bara cu ferestre deschise si fara sa vreau ma gindesc ca uite, ar trebui sa controlez shi e-mailul pentru ca astept X mesaj important si aa, uite ce bine, cineva a pus poze noi de la Graduation din Italia ! Si uite asa, fara a-mi da seama, au plecat 20-30 min. Pe urma voi spune ca sunt obosita, ca sunt flaminda (cam adevarat) si ca ar trebui sa merg acasa.... ca sa pot sta pe net fara mustrari de constiinta.
La ASEM aveam centrul Multimedia, unde mergeau toti cei ce nu aveau internet acasa sau cei ce aveau neaparat nevoie de un calculator cu internet. Acest lucru insa nu inseamna ca la biblioteca se invata. Am impresia ca anume la biblioteca am format prieteniile durabile de care ma bucur si acum. Tsin minte ca mergeam la biblioteca foarte des, uneori doar din motivul ca voiam sa stam undeva, insa nicidecum intr-un bar, si nu pe holuri pentru ca e curent. Cel mai mult ne deranja faptul ca trebuia sa ne lasam toate obiectele personale la vestiar, si deci cind intr-adevar voiam sa invatam, mereu ne trezeam ca am uitat A sau B in geanta si deci trebuia sa o “deranjam” pe persoana foarte “amabila” de la vestiar de nenumarate ori. De cele mai multe ori, insa , mergeam la biblioteca ca sa ucidem timpul, uneori luam cite o carte pe care voiam sa o citim, alteori scoteam o foaie de caiet, asa, ca sa nu para ca stam degeaba - si vorbeam. Iar inainte de examene, mereu ne intilneam la biblioteca – sa “repetam” cica. Da, intrebam unul de altul daca ceva era neclar, insa acele ore erau foarte bune pentru a detensiona atmosfera, caci rideam si glumeam, faceam haz de necaz, cred ca scapam de emotiile ce ar fi putut fi prezente si mereu ajungeam la certitudinea ca nu stim nimic cu doar citeva ore inainte de examen.
In Italia la biblioteca sistemul este ceva intre cel cunoscut la Asem si cel din Dublin. La Bocconi cartile de pe rafturi iti dau impresia unei biblioteci mai vechi, unde nimanui nu ii pasa ce faci iar daca faci prea multa galagie ceilalti studenti te vor mustra , insa nimeni din administratie nu iti va zice nimic. Biblioteca este un loc bun pentru socializare, contrar cu cea din Dublin, unde, dupa cum am mentionat, internetul te face sa mentii linistea. In Dublin mesele sunt mai moderne, cladirea are ferestre largi iar eu de multe ori ma asez la prima masa si astfel am o priveliste minunata cu lacul din fata cladirii. Meditez, citesc, scriu. As zice ca este un mediu prielnic pentru studii. Deci, sa ma intorc la paginile mele de PDF. Spor la munca !

Prostie omeneasca

ION CREANGĂ
Prostia omenească (varianta completa aici)

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.

Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.

Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"

Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:

- Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
- Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
- Când şi cum?
- Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
- Îl văd. Şi?
- De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!

Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.

— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?

Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.

...

Ion Creanga mereu încăleca pe-o şa, şi spunea povestea aşa. Mereu încăleca pe-o roată, şi o spunea toată. Apoi încăleca pe-o căpşună, şi recunostea ca spunea o mare minciună!! O mare minciuna adevarata.

De cite ori ni s-a intimplat si noua sa ne intristam din cauza unei intimplari neintimplate? Unica diferentsa este ca acum zicem ca suntem pesimisti sau realisti cind privim in viitor si in loc sa mutam din loc copilul sau drobul de sare ( am auzit chiar si varianta de mâţ-ucidere)firea omeneasca se tinguieste si isi maninca zilele din cauza unor evenimente incerte din viitor.
De citeva zile incoace aud aceasta poveste de la persoane diferite. Sa imi fac oare griji, sa imi fac niste concluzii?


O varianta moderna a prostiei omenesti aici.

Pe un picior de plai...

"Vesnicia s-a nascut la sat" am zis noi precum zicea si marele poet si filosof L. Blaga si deci am urcat "3 copchii" asa cum ar zice bunica mea ( sa fie sanatoasa) intr-o masina si intr-o amiaza insorita am plecat spre satul parintesc. Daca cindva eram niste puradei care se tot invirteau in jurul casei si se catsarau pe tot ce era catsarabil, acum suntem persoane in toata firea - verisoara mea, care era mica de statura, blonda si mult timp fara dintsi acum este o fata frumoasa cu ochi albastri si suris fermecator; verisorul meu, pe care nu de mult inca il tsineam in bratse este deja cu vreo 2 capete mai inalt ca mine; iar eu sunt CICA mai matura si mai inteleapta decit eram cindva :) Ne era si noua ciudat caci era prima data cind mergeam la tsara singurei - insa daca totusi verisoara mea s-a invrednicit sa minuiasca atit de bine cutia manuala a masinii sale de 1.4, am decis sa mergem sa o vedem pe bunica.
La intrarea in sat mi-am amintit cum zburdam pe acele dealuri si cit de populat era totusi acel coltsisor de rai. Acum insa este pustiu, cresc spini si buruiene, nu se aude si nu se vede nimic. Casele care pina acum erau pline de voci si de energie, ograzile ce erau cuprinse de iarba si ocoalele ce tsineau animalele sunt acum pustii, darapanate, mucezite si gri. Pe dealuri nu se vede nimic, nici un suflet viu, nici o pata de culoare, nici macar un canin flamind ce cauta vreo pasare ratacita. Am oftat si am coborit pe drumul cel nou- cel vechi fusese spalat de catre viiturile cauzate de ploile lunii trecute, astfel devenid inutilizabil. Aparitsia acestui drum nou era totusi un semn ca nu totul este mort in sat si ca totusi se mai misca ceva, ca mai este o sperantsa. Majoritatea persoanelor sunt plecate la Moscova sau Leningrad, restul sunt prin Chisinau. Potsi numara pe degetele de la o mina familiile tinere ce locuiesc in sat - acestea se observa prin curatsenia din ograzi, prin aspectul proaspat al caselor si prin jucarii de copii in fatsa portsilor. Copiii insa nu se vad - cred ca totusi sunt si ei undeva pe acele dealuri unde si eu am capatat atitea cicatrici....
Bunica ne-a primit cu traditsionalul " Of of, mai baietsi... ", iar Tarzan si Tuzik sareau in jurul nostru si se tot incolaceau de bucurie sincera. Casa si ograda erau la fel, insa pareau cu mult mai mici... de fiecare data cind merg acolo ma si vad mica si zgiriata alergind pe scari si suindu-ma in copaci, parca ma vad fugarind toate animalele caci imi parea mie ca sunt destul de rapida ca sa le ajung. Parca ma vad minciunind-o pe bunica in legatura cu unde am fost si cu ce m-am ocupat ziua intreaga. Sunt sigura ca nici pina acum nu stie toate pe cite le-am facut cindva in zilele cind eram lasata din capul meu :) Acuma copii parca sunt diferiti, nu isi asuma atitea riscuri, au mai multe frici, insa poate si mai multa minte - multe din cele trebaluite nu trebuiau facute, insa totul a fost parte din educatsia mea, din incercarea mea de a descoperi lumea si toate misterele ei. Eram mica, si pe atunci puteam sa alerg descults prin iarba fara sa ma tem de insecte si de spini. Puteam sa strig cit puteam eu de tare si nu imi faceam griji ca ma aude cineva. Puteam sa stau in ploaie si sa ma bucur de stropii proaspetsi, sa imi scald picioarele in riuletsul din fundul ripii fara sa ma gindesc ca voi raci....
Ma uitam la verisorii mei si vedeam ca ei nu au aceleasi amintiri. Verisoara mea imi era companie fidela cind era vorba de stat la tsara si de umblat pe dealuri (la propriu), insa ea era chiar prea mica pentru a intelege si a savura acea liberate. Stateam pe acele pietre, visam cu ochii deschisi la un viitor frumos; asteptam cu sufletul la gura sperantsa ce venea de pe drum si se materializa in mashina parintsilor nostri - caci asta ne era sperantsa, sa vina parintsii sa ne vada.... sa se bucure si ei alaturi de noi, si sa nu ne certe toate petele de singe si toate hainele rupte.... Acele pietre pe care stateam si vorbeam despre toate celea, acele pietre pe care s-au creat personalitatsi si unde s-au nascut idei... Acele pietre pe care se vedea hotarirea surorii mele, umorul verisorului meu mai mare, nestatornicia verisoarei mele mai mici si vorbaraia mea continua :)))
Acum pe pietre cresc muschi si iarba. In ograda s-au schimbat multe. In casa cea mare totul este la fel- dulapurile, paturile, pozele de pe peretsi... Noi insa suntem altsii. Am crescut, insa nu trebuie niciodata sa uitam de copilul din noi.

Minciuni, dulci minciuni

Minciunile. Cu totsii le spunem, fie ca celorlaltsi, sau noua inshine. Si chiar daca ele ofera o alinare de moment, adevarul are asa o caracteristica ce il face sa iasa mereu la suprafatsa. Si cu cit se intimpla mai devreme, cu atit e mai bine. Nu avem curaj insa, nu avem curaj sa spunem ceea ce simtsim si ceea ce se intimpla cu adevarat, pentru ca o minciuna este mai moale, mai blinda, ascunde ceea de ce iti este rusine si te lasa sa dormi linistit caci ai lasat deznodamintul pe miine. Insa daca nu spui ceva, acest lucru se simte in privire si in comportament, iar prin a ascunde un adevar important potsi rani mai adinc, potsi distruge mai multe decit daca ai fi fost sincer de la inceput.
E greu insa sa fii sincer. Ar insemna sa te deschizi, ar insemna sa ai incredere, ar insemna sa fii vulnerabil. Cui insa ii place sa fie vulnerabil??? Mereu dorim sa parem mai tari decit suntem in realitate, mereu incercam sa fim ceea ce nu suntem pentru ca suntem complexati de propriile defecte si nu putem accepta ca asa cum suntem putem fi iubiti si doriti, ca nu trebuie sa ascundem ca nu suntem ca ceilaltsi ci din contra, trebuie sa ne mindrim cu asta.
Uneori gresim, insa pentru a putea avea prietenii alaturi trebuie mai intii sa recunoastem acest lucru. Chiar daca acestia ne vor mustra si poate se vor dezamagi nitsel, pina la urma, prietenii adevarati sunt mereu linga tine cind ai cea mai mare nevoie, te vor ierta si te vor intelege, nu te vor lasa la izbeliste. Pe cind daca ii mintsi, si mai ales o faci sistematic, acest lucru distruge prietenia, sau orice alt fel de relatsie. Consider ca da, este bine sa mentsii un anumit nivel de mister, intriga, insa pina intr-un anumit moment - cind este momentul adevarului, daca iti pasa de persoana de alaturi, fii sincera cu ea, chiar daca uneori nu este ceea ce vrea el/ea sa auda. Poate va aprecia acest gest, poate va dori sa fie mintsit(a) mai departe, insa tu nu potsi lua aceasta decizie singur.

Eu nu ma pricep la a spune minciuni. Ma pricep insa la aminarea unui raspuns si la distragerea atentsiei. Si asa fac, cind nu pot/nu vreau sa raspund sau sa spun ceva cuiva. Da, uneori mint. Insa cind o fac, o mica parte din mine crede ceea ce spun. Caci ca sa mint pe cineva, trebuie sa ma mint mai intii pe mine insumi. Ma stradui insa sa fac acest lucru cit de rar posibil.

Cind eram mica, insa, eram o taaaare mare mincinoasa, si nici macar nu ma pricepeam la asta :)))

extras din filele copilariei mele, autor: sora mea
( vin eu acasa cica pe la vreo 15:00, lectsiile le terminasem la 11)

Mamica : " Unde ai fost?"
Eu : "Am stat afara."
Mamica : " Da de ce nu ai intrat in casa?"
Eu : "Tu nu erai acasa. Nu am chei."
Mamica : "Eu de la 12 sunt acasa."
Eu : "Eu cind am venit, nu erai."
Mamica : "... Si te-ai dus la Rodica."
Eu : "......Da."
Mamica : "Ce-ai mincat acolo?"
Eu : "Nimic."
Mamica : "Treci si maninca."
Eu : "Nu vreau."
Mamica : "Ce ai mincat acolo?"
Eu : "Olecuta de bors."
Mamica : "Olecutsa asta cit?"
Eu : "Ei... o farfurie."
Mamica : "Si gata?"
Eu : "Da."
Mamica : "Da la felul 2?"
Eu : "... ochiurele"
Mamica : " Si numai?"
Eu : "Da."
Mamica : "Da gura de ce itsi e murdara de piure?"
Eu : "Ei... si piure a fost... "

Niagara Falls

Pasul 1. Zi : 17 septembrie. Destinatsie : Niagara Falls. Mod de deplasare : Greyhound Bus. Participantsi : R+Ox+ Ana.



Cu o seara inainte ne fusesera spulberate toate sperantele de a incepe calatoria cu dreptul. Din cauza ca nu am interpretat corect programul autobuzelor, am stat shi am asteptat autobuzul vreo 2 ore in noapte, nestiind ca el nici nu avea de gynd sa vina. Ne luasem deja ramas bun de la prieteni shi cunostinte, asa ca odata intoarse in Becket, nu am suflat nimanui nimik( nici un cuvint, am in vedere), l-am revazut pe Hugo (motanul) si am mers la culcare. Nu-i nimic, mai incercam o data a 2-a zi.

Dubla nr 2. Am ajuns la gara. Insa de data asta era prezent si autobuzul. yeay.
Soferul era cam mirat de cantitatea bagajelor pe care o aveam in posesie,mai ales se uita la perna mea roz, insa a dat din umeri si ne-a asezat pe primu scaun. Noi i-am relatat planul nostru in detalii, iar el a inceput a ne spune ce merita shi ce nu de vazut in Washington shi NY, si, clar, ce trebuie neaparat sa facem in Niagara…. Da, ne faceam nitsel griji, da, aveam citeva emotsii. Am ajuns la concluzia ca limba oase nu are. Rideam de ceea ce imi scrisese mamica cu o zi inainte, un sfat: sa nu vorbim cu strainii. Aha, bine.



Pina la niagara am skimbat vreo 5 autobuze. In ultimul autobuz eram numai noi 2, iar cind am urcat, shoferul a zis cuiva la celalalt capat al firului de telefon mobil "am fetele tale" (i got ur girls). Noi ne-am uitat cu oxana una la alta cam nedumerite. Micul business insa infloreste in acel stat american, si se creaza si legaturi de afaceri intre Youth Hostel-uri si soferi de autobuz. O mina spala pe alta - servicii interdependente.
Am ajuns la usa in 2 timpi si 3 miscari, nu a trebuit sa cautam in mijlok de noapte alta modalitate de trasnportare( era abia ora 9, dar oricum), nu trebuia sa ne facem griji, cu bagajele dupa noi, ce si unde se afla. A trebuit doar sa urcam toate kilogramele alea pe scari.
Cind am ajuns, am semnat in cartea oaspetsilor sub numele unor romani si a fost destul de straniu sa nu mai scriem la Address " 29 valley view road" ci adresele din RM. Insa nu am comentat prea mult si am urmat doamna asiatica de virsta mijlocie la al 2-lea etaj. Acolo ne-am facut confortabile in camera minuscula cu 8 paturi si am facut un dush in conditsii cam dubioase - de aia am intrat ambele in camerutsa cu utilitati caci aici chiar 2 miini ajutau alte 2 miini ;) Apa dadea senzatsie de nou, peretsii ce se voiau albi insa erau cam bej denotau vechime si experientsa, iar restul habitantsilor nu inspirau deloc incredere.



Dimineatsa a venit cu acelashi sunet scos de PDA-ul Oxanei. Nu prea voiam sa facem okishori, insa ne amintisem ca undeva, in acelashi orash pe care inca nu il vazusem delok, sta cineva care are aceleashi sentimente de somn si lene, insa cu aceleashi dorintsa de revedere. Miscindu-ne in tempou considerat de noi rapid am ieshit, shi, cu harta in myna, am decis ca mergem in directia opusa celeia din care ne parea noua ca am venit. Am incercat sa ne amintm toate virajurile facute de autobuz , am intrebat un grup de copii shi aveam vreo 3 variante incotro s-o luam, insa , pina la urma, am ieshit la strada principala. Acolo am decis imediat ca Niagara e un orash oglinda, adika un orash care e separat de o strada, cica principala. Pe o parte e asa cum vrea lumea sa vada viatsa, stralucitoare, impunatoare, curata. Pe de alta, darapanata, saraca, sura. Reala. Pe partea stralucitoare era liniste, pe cind pe cealalta rasunau voci de copii shi de oameni. Pe o parte era mort, jucau luminile si se auzea muzica. Pe cealalta se auzea viatsa.
Problema s-a ivit cind am aflat ca lokul unde ne intelesesem ca ne va astepta Ana, statia Greyhound, nu exista. Am intrebat pe toate persoanele mai putsin dubioase, ne-am plimbat de colo colo, insa ia-o pe Ana de unde nu-i . Am inceput a face backwards induction, am inceput a ne pune si in locul ei, si pina la urma, am dat peste un om bun care ne-a indreptat pe calea cea dreapta. De cind a fost desfiintsata gara de autobuze ( intr-un oras cu una dintre cele mai mari atractsii turistice, da? ) toate vehicolele motorizate de transport al cetatsenilor se opresc in „centru” la o alimentara ( la fel un lucru destul de greu de gasit acolo). Bine, deci am facut cale intoarsa si cu sperantsa am zbughit-o incolo.
Ana era vesela si energica pentru o persoana ce fusese in drum 24 ore. Flirta cu soferul, ce era foarte draguts, printre altele. I se furase mincarea – da, dupa 4 luni de USA, i se furase nimic altceva decit mincarea. Am zis ca e ok, caci mai avem piine cu cream cheese acasa =)))))) Plus ca hostel-ul oferea breakfast de 1 dolar, oua shi toast. Oau.



Cascada e superba. Este o priveliste incredibila, si da, daca taci vreo citeva secunde, poti auzi si sunetul apei cazatoare :)
Tsin minte ca a fost o zi cu mult soare. Am dat iama in magazinele cu suvenire, am urmarit jocul picaturilor din toate unghiurile posibile, am urmat gloata cind venea vorba de un anumit element al acelui complex. Ne-am jucat in de-a v-atsi ascunselea cu un admirator al Anei ce nu ne lasa in pace, am fost pe vaporash si am simtsit stropii acelei fortse asupra noastra. Ne-am pus dorintse – pacat insa ca nu tsin minte ce dorintsa mi-am pus io. Tsineam moneda intre degete si ma gindeam ce sa imi doresc caci doar nu voiam sa pierd shansa de a-mi pune o dorintsa la Niagara. Si tot asa, ezitind, mi-a cazut moneda din miini. Nu stiu nici pina acum daca pot considera ca mi-am pus dorintsa sau nu, insa stiu ca se va implini :)
A fost o zi cu soare. A fost o zi frumoasa.

1 iunie retrospectiva

M-am trezit la o ora matinala - caci ca si orice alta fata de pe Terra, inainte de un mare eveniment social, aveam nevoie de cel putsin 2 ore petrecute in fatsa oglinzii pentru a ma declara multsumita de cum arat. Deshi globul meu ocular demonstra in culori vii calitatea inferioara a somnului din zilele precedente, nu am lasat acest lucru sa imi umbreasca privirea si am decis ca si fara Red Bull sau alte energizante voi fi vesela si ma voi distra la maximum in acea zi. Zis si facut. Desigur ca nu s-a putut fara peripetsii, anume in acea dimineatsa parul imi era mai neascultator ca deobicei, anume atunci nu stiam unde imi sunt lucrurile si desigur ca in graba mea am uitat acasa 2 lucruri strategice in acea zi, si anume felicitarea pe care o adusesem tocmai din tsara capitalista Italia si foitsa cu discursul meu la nunta pe care il pregatisem sirguincios intr-una din zilele precedente cind stateam la coada intr-o institutsie publica.Desigur, din discursul meu nu a mai avut loc caci eram prea emotsionata, insa pina la urma am spus ceea ce am avut de spus intre 4 ochi.

Cit nu ar fi fost de straniu, mireasa era gata la ora in care ne-am apropiat noi, cele 3 fete cucuiete ce petrecusera acea dimineatsa cu emotsii similare ale miresei. Mirele era la poarta, imbracat la 4 ace si cu un buchet ce se incapatsina si nu voia sa ii stea prins la piept si gata. Tsinea de asemenea in miini buchetul miresei – avea o infatsishare foarte serioasa si nobila, insa se vedea ca face un efort pentru asta :)

Mireasa a fost scoasa din casa contra unei sume in lei moldovenesti si a unei promisiuni de iubire si grija. Erau ambii atit de frumosi incit cei mai emotivi din noi au simtsit ca nu va trece acea seara fara lacrimi. Insa ne-am abtsinut si rapid ne-am repartizat in vehicole motorizate pentru a ii insoti pe miri in parcul Dendrarium din Municipiul Chisinau. Dupa ce a fost achitata taxa de 250 lei pentru a putea imortaliza acele momente in aparatele digitale ale fotografilor plictisitsi, am fost cu totsii martori la aparitsia sutelor de poze ale viitoarei familii. E drept ca era foarte cald iar cum culoarea neagra este cea clasica si cea mai potrivita pentru ceremonii, majoritatea alaiului se cam prajea, insa am fost cumintsi si am facut poze care speram ca sunt frumoase. De ce avem dubii? Pentru ca omul cu aparatul de fotografiat avea o viziune nitsel stranie si diferita, deci am facut poze de grup dansind in hora prin iarba si sarind in sus, tsipind “ iriski” si “ sisiki”. Mirele striga cel mai tare si toata lumea ridea. Baietsii erau mai dispusi sa faca poze amuzante, insa cind a venit vremea fetelor, nimeni nu atragea atentsie la ce spunea fotograful, nimeni nu striga nimic caci eram prea ocupate pozind.

Deci, totul fiind inca dupa program, ne-am imbarcat in mashini si am luat-o spre Oficiul starii civile al municipiului chisinau. Din 1999, cind am fost ulima oara acolo, s-au facut multe skimbari, si nu pot spune ca de bine. Era totul cu mult prea strimt si ingust, lucru care s-a simtsit chiar daca nu era foarte multa lume. Totul mergea ca pe roate, mirii erau atractsia principala insa erau tratati ca niste figuri de ceara, caci stateau pe loc si toata lumea facea poze cu ei incontinuu. Flashh ! Next !Flash! Next !

Ceremonia a fost frumoasa. Scurta, insa frumoasa. Fara prea mari incidente, li s-a urat fragezimea primaverii, caldura verii, bogatsia toamnei si puritatea iernii, iar ca peste ani si ani sa se vada inconjurati de multi copii si stranepoti. Rapid si eficient. Am trecut mai apoi in sala de banchete, unde la fel era prea putsin loc pentru a felicita mirii intr-o maniera gratsioasa, asa ca toata lumea ce dorea sa treaca pe la tinerii casatoritsi trebuia sa se inbulzeasca. Iarasi, rapid, caci mai trebuia sa ajungem si la cununie, insa in graba noastra si crezind ca emotsiile fac ca timpul sa treaca atit de incet, am reushit sa trecem si pe la Monumentul lui Stefan cel Mare din centrul capitalei, unde mirii au depus flori si au facut o poza pentru eternitate. E drept ca era exact ziua de 1 iunie in centru numa nunta noastra nu ajungea, insa traditsia e traditsie, ca doar nu te potsi casatori fara sa depui flori la legendarul domnitor al Moldovei, nu?

La biserica sf. Dumitru am ajuns exact la timp, insa din cauza ca miresele precedente nu fusesera la fel de punctuale, am fost nevoiti sa asteptam vreo jumatate de ora, insa acest lucru i-a permis miresei sa mai stea jos nitsel. Papusa papusa, insa si ea este om si oboseste. Cununia a fost plina de glume asa cum este mereu cind vine vorba de parintele Pavel, lucru care ii face pe miri sa mai scape de emotsii in acele momente cind chiar nu stiu care este ritualul, de cite ori trebuie sa iti faci semnul crucii si ce anume sa saruti in afara de mireasa si cind sa o faci. Afara ii astepta o surpriza, si anume doi porumbei aveau sa fie eliberatsi spre cer de catre proaspetsii casatoritsi, insa dupa ce au fost invatsatsi cum sa ii tsina si cum sa faca, Columba palumbus x 2 nu voiau sa zboare din palmele celor doi, pina cind cel ce era evident mascul a decis sa isi ghideze porumbitsa spre casa, de unde neaparat aveau sa ajunga in miinile altor tineri casatoritsi contra sumei de 100 lei.

Fiindca toata lumea s-a miscat in temp rapid si deci avind o ora la dispozitsie, am tras o fuga pina in celalalt capat al orasului pentru a imbuca ceva si pentru ca mireasa, ca si oricare mireasa, nu este multsumita de machiajul sau si deci voia sa se rearanjeze. De asememenea am profitat de acest prilej si am inlaturat de pe rokia miresei petele de ceara prin metoda cunoscuta din batrini ziar+fier fierbine, si apoi in aceeashi graba am sters-o la restaurant, bukshitsi intr-o masina vreo 6 oameni. 6 oameni + rokia miresei.

Tineretul fusese foarte punctual, insa nimeni nu s-a plins de intirzierea mirilor caci de, este totusi ziua lor. De acolo totul a mers ca pe roate, ca la o nunta moldoveneasca la care se danseaza si se chiuie pentru ca sa simtsi si a 2-a zis ca ai petrecut bine. O nunta la care se ureaza lucruri frumoase si se plinge cu lacrimi curate. O nunta la care se rupe colacul miresei pentru ca bucatsile in care se rupe sa arate cine este stapin in casa - aici partsile au fost egale, desi dispute cum ca cineva ar fi cauzat ruperea colacului atotstiutor in anume acel mod. au existat A fost o nunta la care mirii in final s-au gasit in cel mai direct fel posibil legatsi unul de altul cu prosoape si alte lucruri casnice. O nunta la care se maninca tort caci cineva se pozitsioneaza strategic linga deliciul culinar . Nunta de la care se pleaca pe la orele 3 dimineatsa cu un zimbet pe buze si cu urari de bine. Casa de piatra !

Dear diary extras

Sa te intorci acasa e ca si cum faci o calatorie in timp. Si totul respira amintiri. Deci eu nu am rezistat si azi dimineatsa, fiind prea somnoroasa ca sa ma ocup cu ceva util pentru societate, am deschis jurnalele mele din anii trecutsi si m-am apucat sa citesc. Pe undeva oftam, pe undeva imi trageam concluzii, alteori rideam. Din ultima categorie, ofer un extras, cele mai cele din cele mai cele.

8 octombrie 2005
oricum nu am nimic de facut acasă în afară de salată de ridiche, aşa că mă duc!

13 octombrie 2005
...A venit deam şi X şi s-a alăturat celor ce de hramul oraşului voiau să stea acasă şi să se uite la TV fără sa vadă nimic.

tot in ziua aia, la telefon
(mamica) - Unde eşti?
(eu) - la lecţii.
(mamica) - da eu sunt in oraş, beau ceai şi mănînc chips.

19 0ctombrie 2005
Ştiţi ce fac eu acum? Citesc în glas despre ideile economice ale autorilor clasici.

tot in ziua aia
inima mea nu are minte. Şi chiar credeam ca am mai mult creier.

31 octombrie 2005
Azi e ultima zi a penultimei luni de toamna. Mîine e prima zi a ultimei luni de toamna. Pe 1 decembrie va fi prima zi a primei luni de iarna. I have gone bunkers.

15 decembrie 2005
Vreau sa ajung la Epicentru. Desi, cartea de geografie spune ca locul unde as vrea sa ma aflu eu acum este Nucleul Intern al Pamintului, pe cind Epicentrul este punctul de pe glob deasupra focarului unui cutremur, locul de zguduire maxima. De fapt, daca sa ma gindesc mai bine, eu sunt la Epicentru !

2 februarie 2006
(la telefon)
(fratele anei ) "....."
(ana) "Am cap, cum n-am??? "

14 martie 2006
(la telefon)
(eu )"Alo?"
(jenelu) "Auzi, tu costum de iepure n-ai?"

23 martie 2006
Brain ring... 10 lei rulz... însă zboară din concurs în prima etapă. Dar măcar merg la Andy's şi beau. De 10 lei.

10 aprilie 2006
mi-am făcut greutatea mea de xerox, şi acum mă duc să învăţ.

6 mai 2006
azi la CUC am făcut egalitate cu o echipă care nu s-a perzentat.

22 mai 2006
ce bine e ce bine, ce minunat, oac oac !

26 octombrie 2006
degraba ii miine iar eu nu am învăţat. Dar pînă mîine mai sunt 11 min, pe cînd pînă mîine la ora 10 mai sunt 10 ore şi 11 min : ))))

15 noiembrie 2006
azi iată am o lună de cînd populez acest oraş şi contribui activ la poluarea aerului său.

9 decembrie 2006
lumea spune ca sunt mai egoistă. Nu cred, însă încerc din răsputeri.

=))))))

"Ce? Unde? Cind?" - cu K-19

Clubul Moldovenesc de Jocuri intelectuale a fost fondat in ianuarie 2000. Printre scopurile sale sunt promovarea activitatsilor distractive de cunoastere, practicarea acestor jocuri ca o mai buna metoda de invatsare si distractsie si cultivarea eruditsiei, creativitatii si spiritului de echipa. Astăzi clubul cuprinde în jur de 50 de echipe, adică peste 300 de membri, de toate vârstele, de la şcoli, licee, universităţi şi chiar absolvenţi ai universităţilor.

Spune lumea ca sunt sociabila. Da, dar nu mereu. Trebuie sa ma prinzi in toane bune. In acea zi insa, eram destul de energica si cu dispozitsie, dat fiind faptul ca stateam la coada deja de jumatate de ora. Insa, ca sa nu pierd timpul, am intrat in discutsie cu el - un baiat inalt, blond si aparent inofensiv. Insa aparentsele inseala, si deci dupa o ora de asteptare si de vorba despre toate, baiatul timid mi-a cerut in mod direct numarul de telefon cu o abordare total noua pentru mine, si deci eu, care nu dau niciodata numarul meu de telefon unui strain, i l-am scris, nici mai mult nici mai putsin, pe mina. Da da, ca in filme. Insa nu a fost niciodata nici o intentsie romantica din partea lui, lucru care m-a linistit, mai ales ca dupa ce ne-am intilnit din greseala peste vreo citeva zile, el mi-a marturisit ca s-a sters ultima cifra si deci nu ma putea suna :))) Am ris impreuna si de data aceasta i-am scris numarul pe o bucatsica de papirus.
Astfel a inceput aventura ce se numea K-19 in CUC ( Ce? Unde? Cind?) Nu stiam cine sunt ei, nu stiam unde ma duc, nu stiam ce vom face, insa, fara sa imi pot explica de ce, aveam incredere oarba in baiatul cu ochi albastri.
Nu era nimeni in jur. Iar eu ii priveam cum vin spre mine. Erau 3.
Primul avea o podoaba capilara bogata si creatsa care ar face orice fata geloasa. Parea insa agresiv, mai ales ca facea niste mimici amenintsatoare, insa avea ochii blinzi, lucru care m-a facut sa il privesc cu o oarecare admiratsie, chiar daca mult timp nu tsineam minte cum il cheama. Si avea un nume atit de cunoscut mie - Adrian. Era destul de imprevizibil- ma face mereu sa ma intreb de nu are dubla personalitate. Mai ales ca era DJ la Radio Asem, iar eu, fiind in relatsii bune cu el, mereu imi auzeam piesele preferate in emisie in timpul recreatsiilor :)))
Al doilea era blond si cu ochi albastri. Sub tricoul cu mineci scurte purtat in februarie se vedeau orele petrecute la sala, iar privindu'l se simtea si acea duritate. Mereu trebuia sa nu fie de acord, sa contrazica pe toata lumea, el era Toma necredinciosul. Da, era blond, insa foarte destept. Cred ca pentru o echipa cu 2 persoane blonde, jucam destul de bine :))))
Apoi era ea. Zimbitoare, calma, senina. M-am mirat ca se simtsea atit de bine cu persoanele ce imi pareau atit de stranii- pina la urma insa, am ajuns sa ma simt si eu atit de in largul meu cu ei.
Eram o echipa. Eram K-19. Rideam si glumeam mereu, nu ne puteam concentra, dadeam raspunsuri aleatorii, strigam tot ce ne vine in cap, nu aveam nici o strategie si nici un plan. Ne simtseam bine. Cu noi mai era si Istoricul - Pavel - el insa aparea brusc si disparea la fel de misterios. Nu vorbea mult, cu atit mai mult despre el. Desigur, in zilele in care lipsea, majoritatea intrebarilor erau din domeniul istoriei, lucru care ne facea sa lasam miinile in jos si sa aruncam pe masa raspunsuri aberante, din care alegeam cel mai plauzibil - asa ca macar sa nu ne facem de ris :)))
Pina la urma, eram doar noi 4. Si asa, fara nici o ambitsie, si doar bucurindu-ne de viatsa, facind haz de prostia omeneasca si uitind de toate regulile, asa am ajuns sa fim pe locul 3. Fara nici un efort. Celelalte echipe se scremeau sa cistige toate jocurile, numarau punctele, se certau cu Fala pentru fiecare intrebare/raspuns. Noi nici nu stiam bine regulile. Noi doar jucam. Si fiind atit de relaxati si atit de confortabili in cercul nostru de prieteni de simbata seara, petreceam acele 3 ore tachinindu-ne unul pe altul si fiind reali, adevaratsi, fideli. Niciodata nu ne-am concentrat, niciodata nu ne-am panicat. De aia parea acel minut in care trebuia sa dam raspunsul atit de lung. Le reuseam pe toate - fiecare sa isi spuna ideea, sa alegem una din ele, sa o contrazicem, sa dam alta idee, sa facem haz de ideile capitanului, sa negam pornirile lui Adrian, sa ii spunem Lenei ca nu are mereu dreptate, sa imi zica mie ca nu, nu este atit de adinc sensul intrebarii.... Reuseam sa facem toate astea si apoi sa oferim un cu totul alt raspuns. Care era corect. Desigur.
Consider ca eram o echipa buna, chiar daca cunosteam atit de putsin. Ne vedeam o data pe saptamina si petreceam 3 ore impreuna, jucind acest joc intelectual. Mergeam apoi la statsia de troleu impreuna unde ne luam ramas bun, caci locuiam in regiuni diferite.
Interactsionam sanatos. K-19. Toata lumea se intreba de ce aveam acest nume? K- de la cascadorie. 19 - pentru ca este virsta celui mai tinar jucator la momentul formarii. Nu eu am ales numele echipei, care dupa ce a devenit trademark, nu mai putea fi skimbat. De aia zic ca unele chestii mai bine ramin mister. K-19. Punct. Imi e dor de ei.

"Miracolul" primei intilniri

Iubesc serile de vara cind in aer se simte amintirea zilei de canicula. Briza de noapte aduce racoarea atit de necesara si sentimentul de liniste si libertate. Chiar daca ploua marunt iar imprejur se simte mirosul de praf ud tipic orashelor mari, totul se misca in temp lent, nu este nimeni in jur iar luminile galbui fac totul sa para diferit si straniu.
Ne place tot ce este misterios, tot ce este diferit, tot ce este neconventsional. Pretindem ca suntem obisnuitsi si suntem fericitsi cu banalul, insa nu este asa. Tot ce este nou este incitant. De aia mergem iarashi si iarashi la acele prime intilniri. De aceea ne supunem iarashi si iarashi acelorashi torturi. Prima impresie conteaza foarte mult, caci pentru a o schimba, este nevoie de 6 actsiuni contrare. Deci, tortura.... Nu este un sport pe care il practic cu placere. Sunt mereu aceleashi chestii de care deja te saturi, intri in acelashi tipaj si stii deja ce vei zice si ce va zice. Pentru ca ai mai trecut prin asta. Pentru ca toate primele intilniri sunt la fel, in esentsa.


Prima problema de care te ciocnesti este, desigur, CU CE MA IMBRAC? Sporty? Nu, sport e ok cind va intilnitsi din greseala. Elegant? La fel, cind dai nas cu nas in el exact in momentul cind aratsi de nota 10, este ok. Insa nu la prima intilnire, caci astfel, stiind ca ai depus atita efort pentru a te aranja, dezamagirea vine mult mai repede si este mult mai profunda caci de la inceput asteptarile tale erau mult prea mari, iar saracul interlocutor nu poate tsine pasul oricit nu ar vrea. Plus ca nu vrei sa para ca incerci din rasputeri sa ii placi. Deci sa portsi ceva de fiecare zi? Tot nu, caci astfel ar parea ca nu acorzi nici o importantsa acelei intrederi nocturne. Deci mijlocul de aur, o piesa de imbracaminte noua / purtata rar combinata cu blugi / pantaloni in care te simtsi confortabil. Cel mai penibil este sa portsi ceva in care nu te simtsi bine, caci astfel toata crisparea si inhibitsia pe care inevitabil o simtsi caci de, este prima intilnire, va fi maximizata si deci esec total. Fusta nu este o alegere buna - interzisa categoric ambelor sexe, fetelor permisa doar in timpul verii, insa doar in acele seri cind intradevar este prea cald... fusta permite prea multe interpretari, si nu, nu vrem sa facem acea impresie de la prima intilnire. Cum am zis, mai este nevoie si de nitel mister.
Tot de prima impresie tsine si aspectul de punctualitate. LA CE ORA SA AJUNG? Se stie ca deobicei cei ce sunt asteptatsi sunt mult mai bine dispusi decit cei ce asteapta. Foarte corect. Daca ajungi prea devreme, nu lashi impresie buna caci astfel esti tu cea ce asteapta si deci din start esti intr-o pozitsie inferioara. Plus ca in tot timpul ala pe care il petreci singura la colts/intersectsie/monument/intrare in cafenea etc esti constienta ca toata lumea ce trece pe linga tine stie ca asteptsi pe cineva care intirzie sa apara (doar daca ai tupeul sa stai linga o coada sau a o statsie de tram, de exemplu, caci astfel te integrezi perfect cu toate celelalte persoane ce asteapta ceva - deshi dupa ce trec vreo 3-4 mijloace de transport si populatsia protectoare ishi schimba componentsa - tu stai la fel de singura si deja incepi a desfashura diverse scenarii in capul tau, un alt motiv din care nu trebuie sa ajungi prima. Sa spunem ca nu te gindesti la eventuala clapa pe care tsi-o putea teage necunoscutul - dat fiind faptul ca esti la prima intilnire si nu cunosti persoana, este mai mult ca posibil ca pur si simplu, nu va veni si nici nu s-a obosit sa te anuntse. Daca totusi aceasta posibilitate nu exista, te plimbi linistita in jurul punctului stabilit si itsi gasesti un motiv destul de credibil pentru tine in acel moment de ce el intirzie. In primele minute zici ca este ok, se poate intimpla oricui. Apoi incepi a te gindi ca cine stie, poate ca a sunat telefonul fix exact cind ieshea din casa. Apoi treci la faptul ca poate a pierdut mijlocul de transport si deci sta si el undeva si se enerveaza ca tu stai si te enervezi. Dupa 10 minute deja incepi a te gindi ca poate ai inteles tu gresit ora sau locul, iar dupa 20 minute deja te intrebi de ce esti acolo si deci efectiv contemplezi ideea de a merge la Gelaterie pentru o inghetsata mare si calorica. Intr-un final apare, dupa acea intirziere, sau chiar daca nu intirzie, iar tu ai ajuns mai devreme, tsi se creeaza impresia ca totushi a intirziat, caci de, nu a putut sa vina si el mai devreme??? Zimbeste larg sau mai putsin larg, in dependentsa de gradul sau de introversiune, iar tu ii zimbesti inapoi, gindindu-te, in acelashi timp SA IL SARUTSI SAU NU PE OBRAZ? Daca esti prea emotsionata sau enervata si itsi ard obrajii, mai bine nu. Mai bine mentsii distantsa si faci o gluma, culoarea roshie se reflecta de la bluza pe obrajii tai. Daca insa esti rece ca un castravete, da, il sarutsi pe obraz si deci incepe oficial intilnirea. Ar fi bine sa nu existe lipsa de sincronizare cind tu te intinzi sa il sarutsi pe obrazul sting, iar el itsi ofera deptul. Mai rau este cind se trage instinctiv inapoi, sau, in cel mai rau caz, cind nu intentsioneaza sa primeasca un sarut pe obraz ci se intinde cu buzele, lucru care te face pe tine sa te dai inapoi. Penibil. Potsi doar sa rizi si sa faci cea mai buna gluma de care esti capabila in momentul dat, nu conteaza care, caci el oricum nu va fi atent la ce zici, caci de, singerarea orgoliului ranit diminueaza functsiile organelor auditive. Important e sa treci peste si sa incepi sa vorbesti. Aici apare alta intrebare.
DESPRE CE SA VORBESC? Ideal ar fi sa batsi in directsia lucrurilor comune pe care le avetsi. Astfel il atragi in discutsie si deci se mai sparge nitsel gheatsa. Daca insa nu stii nici daca avetsi ceva in comun, incepi tu a povesti A sau B si te rogi ca el sa mentsina discutsia. Daca vezi ca nu o face nici din prima, si nici a doua oara, itsi creezi deja impresia ca el este tipul comod care asteapta sa fie distrat, sau el este acel care este prea timid ca sa ia actsiunea in miinile sale. Ambele posibilitatsi sunt la fel de gri, caci in primul caz tu esti cea care face tot efortul iar el imparatul stelelor culege roadele, iar in cazul doi, incepi a crede ca daca tot vorbesti numai tu (si nu din cauza ca nu ii oferi posibilitatea sa spuna ceva, caci da, stii ca trebuie sa mai ascultsi din cind in cind, mai ales cind deja itsi e gura uscata si trebuie sa bei un pic de apa/suc/cola/cocktail/bere) atunci nu mai ai nevoie de el caci simtsi ca ai ieshit la o prima intilnire tot cu tine. Daca insa se dovedeste a fi un tip extrovert super amuzant, supre vorbarets si super draguts, vrei nu vrei, incepi a te gindi de ce sta acolo cu tine la prima intilnire, inseamna ca ceva nu este in regula cu el. De cele mai multe ori, asa si este, deci nu consider ca este nedrept din partea mea sa cataloghez totsi baietsii buni ca TAKEN or GAY. Pe cei FREELANCER ii lasam deoparte, din floare in floare ca o albinutsa zboara, insa unele flori nu se vor polenizate. Pastrezi insa acel numar de telefon, caci de, te-ai simtsit foarte bine cu el si atunci cind va fi noaptea cea mai neagra si ziua cea mai gri, ii potsi da un telefon stiind sigur ca va accepta propunerea ta de a ieshi. Da, este ushitsa ta de scapare din banal, este metoda de eliberare de stres si nu, deja nu mai este prima intilnire, deci nu trebuie sa treci prin ceea ce am mentsionat mai sus caci stii de la inceput ca nu conteaza. Respiri si esti femela, deci ii placi. Deja nu mai este acea intilnire tipica, in care daca taci, survine acea tacere penibila. Nu mai este atit de dureros, caci stii din start care sunt regulile. Eu, tu, aici, acum, atit.
Revenim insa la intilnirile tipice, cind intr-un final, epuizezi toate temele evidente, toate comentariile privind mediul inconjurator sunt facute, toate observatsiile privind vremea de afara si prognozele meteo sunt vociferate. Atunci te intrebi daca ar trebui sa mai spui ceva sau daca este acea tacere naturala, acea pauza pentru a procesa informatsiile precedente. Incerci apoi sa itsi amintesti daca nu cumva ai mai spus kestia data in seara aia, daca nu ai mai intrebat de 1o ori daca are surori fratsi, daca crede in D-zeu sau daca iubeste pisicile sau ciinii. Te uitsi in jur si cautsi scaparea. Nu este nici una. Daca incepi a discuta teme mai profunde, risti sa pari aroganta si sa nu itsi gasesti interlocutor pe masura, ceea ce inseamna da, esecul, sau risti sa te lovesti tu de arogantsa lui, care se vrea superior, si deci itsi inshira teoria vietsii sale de parca tsie tsi-ar pasa. In momentul acela ma intreb daca nu vorbesc eu prea mult la aceste prime intilniri.... da. Insa atit de mult mi-ar placea sa tac. Probabil ca aici e problema. De obicei vorbesc pentru a nu fi nevoita sa ascult. Chiar daca ideal pentru prima intilnire este o activitate oarecare -cinema, la teatru,concert, biliard,patinaj etc, caci astfel macar subiectul de discutsie initsial este oferit pe tava, - oricum ajungi la momentul ala dureros de tacere care trebuie eliminat prin intrebari si comentarii cazute din cer si deci tot acolo ajungi. Dar macar este mai scurt. Plus ca deja se face seara, si te rogi sa itsi sune telefonul, sau te uitsi la ora, sau, mai nou, il ghidezi spre casa ta intr-un mod in care el nu observa si apoi ii oferi replica de film "m-am simtsit foarte bine astazi. Acum sunt foarte obosit(a), merg acasa." Nu te mai complici cu intrebari de genul IL SARUT SAU NU DE NOAPTE BUNA, caci esti deja maricica si daca vrei sa il sarutsi, o faci, daca nu, il lashi in poarta /usa / statsie cu o privire de motanel chinuit. Tu respiri adinc si dai din cap. Mai bine citeam o carte.

Paste fericit !

Dimineatsa in ziua inainte de pasti este deobicei mult mai linistita ca celelalte in pofida trezirii impuse, a pregatirilor in toi si a multitudinii de persoane ce forfotesc in apartamentul cu suprafatsa totala de 65 m. Mamica este comandantul suprem, ea stie ce si unde merge, ce si unde se gaseste, ea spune cine si ce face. Tata nu este nicaieri la orizont - dupa atitsia ani stie deja ca nu trebuie sa se gaseasca in apropiere, deci se fytsyie pe linga mashina si ishi gaseste de lucru in alta parte. Victor inca nu stie acest lucru, deci cade in capcana si este nevoit sa urmeze indicatsiile mamicai privitor la ce si cum trebuie facut. Diana se supune caci stie ca este doar o dimineatsa dementa ( :))) ) si totul ia sfirsit in citeva ore. Calin este cel mai fericit, toata lumea ii face mofturile si ii da ceea ce ii doreste rynza doar ca el sa ii lase pe totsi in pace si nu sa se incilceasca in picioare. El este de acord, poate sa incurce tuturor si peste 2-3 ore- el nu se grabeste. In tot acest peisaj, eu sunt cea care face de toate si nimic. Eu, ca mezina, alerg de colo colo, dau sfaturi colo colo, ajut pe unde apuc si incilcesc treaba pe unde pot. Asta e treaba mea si ma pricep la ea.
In sfirsit, dupa ce toata lumea e impachetata si toate lucrurile sunt aranjate in mashina fara insa a fi categorisite, lucru care face descarcarea mashinii la destinatsie o activitate extrem de placuta, pornim, intr-un sfirsit. Drumul este lung si anevoios datorita efectului cumulativ al drumurilor bortelite si al fluxului de mashini cu shoferi moldoveni - kiar daca sunt multe vehicole cu numere de strainatate - este unica perioada in an cind fiecare a 3-a mashina are numere de italia, germania, spania, romania etc - pina la urma, cine face scoala de soferi in moldova se vede de departe.... de el trebuie sa te pazesti.
Odata ajunsi, dam cu ochii de energia intruchipata in bunica mea. Sa fie sanatoasa, la anii ei, este mai zglobie si mai vioaie ca o italianca de 20 ani... deshi nu, nu este o comparatsie tocmai buna, italiencile sunt lenoase la orice virsta :)
Simbata Pastelui nu variaza mult de la an la an, discutsii, gesticulari cu obiecte de bucatarie, si incercari de a schimba sistemul care este insa prea puternic si indestructibil. Daca bunica zice ca caldarea aia e albastra, nimeni deja nu mai comenteaza ca este in realitate verde. Daca se cere sa se aduca "patlagele jignite", nimeni nu se intreaba de ce se pun in galushte "roshii ofensate". Daca se urla din senin si aparent fara sens, se intelege ca se aude un pui tsipind undeva pe deal, care are nevoie de ajutor fonic. Doar persoanele nou venite in familie - ginerii si cumnatsii, dau nedumeritsi din umeri, insa o fac atit de naiv si sunt atit de buretsi ca in foarte scurt timp devin si ei elemente indispensabile a acestei mashinarii. Nimeni nu se mai mira de ce pe totsi ciinii ii cheama "Tarzan"- si nu, nu au grade de descendentsa, Tarzan I, Tarzan II, Tarzan Junior.... Doar Tarzan. Nu este ciudat ca toate vacile erau "Joiana" sau "Florica" in dependentsa de culoare, de ce toate pisicile sunt speriate si maninca castravetsi muratsi, de ce sacul cu faina este linga sacul cu zahar si deci de 3 ori din 5 umpli zaharnitsa cu faina, de ce sarea este tsinuta intr-un vas super mare pe masa, de ce gainile au 3 vase cu mincare, de ce foarfecele nu este niciodata acolo unde l-ai lasat si muuuulte alte chestii. Totul este normal. Pina la urma, invetsi ca la noi in familie rareori se pun intrebari, ci se fac afirmatsii : "Ha, uite ce interesant e asta... " De obicei, nu obisnuim sa dezvaluim adevarata fatsa a familiei noastre persoanelor din afara, chiar daca acestea intentsioneaza sa devina parte componenta a acestea. Este periculos si poate duce la anularea tuturor planurilor. :))))
La orele 12 in noaptea de Inviere incepe slujba la biserica, deci toata lumea are ceva de spus cind vine vorba de ce trebuie sa ia bunica incolo, cu ce sa se imbrace, ce culoare sa ii fie basmaua etc. Bunica a pregatit deja locul de munca, si pleaca la biserica de peste carare. Mamica initsiaza procesele, eu si majoritatea continuam dupa exemplul ei, tata face glume si mentsine lumea treaza dupa orele exagerat de tirzii, iar calin fosaie in dormitor. Se face miel umplut, galushte, rasol, mincarica ( din carne de miel si cocosh si sos de legume cu condimente), salate si desigur, racitura, care este turnata in vase in dimineatsa dupa cele citeva ore de somn. Te trezesti cu sunetul lingurii ce da de fundul cratitsei mari cu floricele albastre si cu un "buna dimineatsa, cum ai dormit?" de la mamica ce tocmai a pus rasolul in farfurii. Cearshafurile sunt reci insa ai asa o impresie ca aerul de afara este si mai rece, de aia nu ai chef sa te ridici din patul ce nu este de pe timpul bunicii, ci a strabunicii. Insa paharele nu se spala singure si nici masa nu se aranjeaza, pe cind oaspetsii da, se autoinvita. La lavoar se gaseste numai apa rece, de aia cind itsi este oferita cu multa afectsiune o canutsa cu apa calda ce initsial era destinata pentru barbieritul lu tata, aceasta este primita cu cel mai larg zimbet posibil dat fiind chipul tau pe jumatate adormit. Demult nu am facut kestia cu spalatul in apa cu un ou roshu, un ou alb si un banuts. Cind am aflat ca nu exista mosh Craciun am renegat si Iepurashul de Pasti....
Se maninca, desigur, sfintsit. Pasca, ou, sare, cash, salam - ultimul este datorat faptului ca nu conteaza ca deja nu mai sunt timpurile alea grele, salamul este oricum considerat delicatesa.
Calin anul trecut tot intreaba " Cind vine Pastele?"
"A venit deja"
"Pai unde e? Nu il vad... "

Priviri verzi si albastre

Astazi parea sa fie o zi fara sperantsa. Insa micile mari placeri ale vietsii iarashi si-au spus cuvintul. In primul rind, am decis ca de azi inainte nu mai iau nici o decizie privind problemele existentsiale pe stomacul gol. In al doilea rind, ar trebui sa ma uit mai des in ochii persoanelor din jur si poate imi dau seama dupa o lunga perioada ca sunt multsi ochi verzi imprejur - lucru care imi aduce mereu zimbetul pe buze, linistea in suflet si oftatul in plamini. In al treilea rind, ar trebui sa imi cumpar ciocolata, glucoza in orice alta forma nu are efectele cautate.

Imi este dor de ochisorii verzi pe care ii iubesc / ai celor pe care ii iubesc. Mi-am dat seama dupa un anumit timp ca majoritatea prietenilor mei au ochi de culoare deschisa - insa daca te uitsi in oglinda si te privesc inapoi niste ochi negri sau caprui, nu itsi face griji, esti exceptsie :)

Prima mea dragoste avea ochi verzi - eh, ce mai mureau toate fetele din liceu dupa ei. Poate de aia erau atit de frumosi, caci in ei se simtsea toata atentsia care le era acordata. Nu i-am vazut demult, si citeodata imi amintesc de momentele in care le cersheam un zimbet, un pic de afectsiune sau cea mai mica atentsie. Aveam 16 ani, stiam ca nu este el de mine, insa imi parea ca fara el nu voi putea fi fericita niciodata. Eram resemnata sa fiu mereu in umbra si sa sufar in tacere, sa oftez si sa il iubesc pina la moarte. In conceptsia mea de atunci, era sentimentul maxim la care se putea ajunge, parere care insa s-a schimbat cind am dat de .... ochishorii albastri.
Erau jucaushi, deschisi si visatori. Erau fermi si hotaritsi, insa destui de moi ca sa te faca sa te topesti si sa petreci ore in shir alaturi de stapinul lor, sa vorbesti despre nimic si despre toate, sa admiri viatsa in toata splendoarea sa. Sa fii copil si matur in aceeshi clipa, sa fii tare si vulnerabila in fatsa lor, sa doresti si sa visezi insa sa te prefaci stapina pe situatsie. Sa ii privesti misterios si sa te intrebi ce ascund. Sa nu itsi ajunga cuvinte ca sa spui cit de mult ii iubesti, sa nu stii cum sa exprimi acea dorintsa de a lungi orele din zi si ceasurile din noapte, sa nu existe nimeni si nimic, sa fie doar 4 ochi, 2 albastri si 2 caprui. Insa a disparut in amintirea dureroasa privirea albastra, si s-a asternut o perioada gri... Perioada in care cautam ochi verzi, pe care, desigur, i-am gasit intr-o zi de vara nu foarte calduroasa. M-am prins ca din senin imi este dor, ca imi puneam intrebari si ca voiam sa ii vad.... ochii verzi. Erau veseli si tristi in acelashi timp, erau misteriosi insa si deschisi, zimbeau frumos insa puteau fi si reci. Nu voiam sa ii iubesc si mi-a trebuit mult timp sa accept ca am cazut in capcana lor, mai ales dupa ce imi spusesem sus si tare ca nu o voi face, nu cu ei. A fost insa mai presus de puterile mele, si deci am ajuns sa zimbesc fara motiv si sa ii caut in multsime de cite ori stiam ca sunt prin apropiere, sa ma treaca fiori de fiecare data cind ii intilneam si sa rosesc din cap pina in picioare cind imi zimbeau subtil. Voiam sa imi dau viatsa pentru ei, insa acel verde nu era pentru mine, am ajuns sa nu ma mai vad in ei, si deci am mers in drumul meu, unde alte globuri oculare asteptau sa ma amageasca.
Aceasta este slabiciunea mea, ochii verzi, iar acea pereche de ochi care mi-a zimbit in acea noapte de vara si care m-a citit din cap pina in picioare va ramine pentru totdeauna in amintirea si inima mea. Chiar daca nu a durat, acei ochi au fost si ochii mei.
Acum imi este dor de ochii verzi. Si de cei albastri. Chiar daca in ei nu se mai vede ceea ce se vedea cindva.

Nirvana

Nirvana, " The man who sold the world" , "Lithium", "Smells like teen spirit", "Rape me", 'My Girl". Shi totushi sunt persoane care nici nu au auzit de Nirvana sau de Kurt Cobain. Consider ca e ca shi cum sa nu stii cine sunt The Beatles, Smokey, Abba... ok, nu its place muzika lor, insa ei au facut istorie... e o chestie de cultura generala.

Aveam 13 ani. Tabara "Trandafir", Vadul lui Voda. Nici macar nu tsin minte cum o cheama, shi daca ash vedea-o acum, nu cred k o recunosc. Suferea mult din cauza sinuciderii idolului sau - Kurt Cobain, shi zicea mereu ca el nu murise. A umplut camera cu poze de-ale lui, pe care le saruta pe rind in fiecare seara inainte de culcare, lucru pe care eram nevoita sa il fac shi eu caci nu eram shi nici nu sunt prea buna la jocul in cartsi shi deci mereu pierdeam, iar in loc de "Cucurigu" de la balcon (am facut shi asta ) pedeapsa era oda lui Kurt Cobain. Seara adormeam cu cintecele sale, muzika care la inceput imi zgyria urekile, insa mai apoi am inceput sa o iubesc, mai ales "My Girl ( Where did u sleep last night) http://www.youtube.com/watch?v=OVCqQmoHg8s&feature=related"
Acum, cind aud acele cintece, imi amintesc de acele timpuri vesele, libere, departe de totsi shi de toate, cind ne bucuram enorm cind venea duminika caci la amiaza ni se dadea inghetsata de ciocolata ce costa pe atunci 1 leu, cind locuiam in casutsa nr 4 in spatele caruia era un copac ce facilita intarea reprezentantsilor sexului masculin la noi in camera, cind mincam la cantina cea mai gustoasa mincare din viatsa mea - mazare fiarta pe jumate shi cotlet din carne dubioasa sau total lipsita de aceasta.. Erau zilele in care organizam discoteca de la orele 7 pina la 9 in incinta taberei, cind ne rushinam sa dansam de la 7 la 8 pentru ca era inca ziua, insa in ultima jumatate de ora ne faceam de cap asa cum stiam dansynd la " Cocojumbo" shi " Bailando", "Aischia" ( varianta originala) shi " Lemon Tree". Erau zilele in care in loc sa ne trezim dimineatsa pentru gimnastica, calculam timpul shi iehseam din casutsa exact in momentul in care grupul condus de Lider alerga pe linga noi, shi ne aranjam de parca fusesem acolo intreaga gimnastica. Erau zile in care ne bucuram de roua de pe iarba. Zile cind ne intrebam de ce baietsii alearga din urma noastra cu sticle pline cu apa shi ne uda. Erau zile in care aveam numai un televizor, pe care nu il folosea nimeni. Zile cu soare.

Bunelul

12 februarie... Imi amintesc shi acum sentimentul acela plin de liniste shi pace cind stateam culcata linga El shi ascultam povesti. De fiecare data era o poveste noua. Din povestile surorii mele favorita mea era "Grauntsash de Aur ". O ascultam cu placere inainte de culcare, in intuneric, impartsind acelashi pat care acum imi pare extrem de mic pentru a oferi odihna a 2 persoane, unui adult shi unui copil zbyntsuit.... El insa avea mereu o poveste noua, nu cu printsese shi cenusharese, nu cu balauri shi cu zmei, fara Baba Hyrka shi nici cu Zyna cea Buna.. Erau povesti pline de intelepciune, despre oameni simpli ce ishi traiau viatsa undeva uitatsi de lume, ce erau fericiti cu putsinul pe care il aveau shi care se ghidau dupa principii de dreptate, valorile carora sunt in ziua de astazi o raritate. Stateam pe patul de linga fereastra, sub plapuma verde, shi ascultam atent... El putea sa imi vorbeasca ore in shir - ( da, it runs in the family ) insa eu, copil nerabdator, rareori asteptam sa finiseze povestea, shi ii ziceam shireata ca vreau sa mai las shi pe ziua urmatoare ceva. El imi zymbea cald shi ma lasa sa plec - shtia ca ma voi intoarce in citeva ore, galagioasa, flamynda shi cu genunkii zgyriatsi. Cred k de acolo se trage shi arahnofobia mea - cit stateam culcata pe patul din "sarai ", nu o data pe pod ishi facea siesta un paianjen sau doi, iar eu urmaream atent progresele pe pod shi perete fshi ma rugam la icoana din colts sa nu cada pe mine....
Desertul preferat al copilariei mele nu au fost bomboanele aduse de bunika de la magazin - aducea in fiecare zi 4 bomboane , toate diferite. Noi eram 4 verishori, insa, fiind bine crescutsi shi sub supravegherea surorii mele mai mari, taiam fiecare bomboana in 4 shi fiecare deci gusta din fiecare... nu intelegeam nimic din nici una, desigur, insa le luam fiecare deoparte shi in solitudine savuram ciocolata cu umplutura de lamyie sau nuca, fara a ne gyndi vreodata cum ar fi sa mincam o bomboana intreaga. Desertul preferat era insa altul, era ceea ce mynca El dupa ce refuza partea unuia din noi de bomboana - pyine uda cu zahar. Simplu, ushor, ieftin, gustos, shi interzis diabeticilor. Peste felia de pyine se toarna o cana de apa proaspat adusa de la fyntina, apoi se preseara pe ea zahar in cantitatea dorita de consumator. Bunicii insa nu ii placea sa ne vada ca mincam pyine uda cu zahar - nici pina astazi nu stiu motivul de ce... insa noi ne ascundeam in gradina dupa curpenii de pepeni de pe gard ( da, eram atit de mici ca nu ne vedeam de dupa el) shi savuram desertul exotic. Desigur, o portsie nu era destul, deci mai shterpeleam o bucata de pyine de pe masa - fapt care o facea pe sora mea sa ne priveasca cu o ushoara mustrare in oki - noi consumam, insa cine aduce apa de la fyntina???
Ziua El statea la masa din fatsa casei shi cu bastonul amenintsa vrabiile shi hulubii ce atentau la strugurii de poama dintre frunzele ce umbreau ograda. Noi ne zbenguiam prin jurul sau, iar el ne privea blajin shi doar ne zicea sa avem grija.. "Ruxanutsa.... de ce nu esti atenta?" Mereu cu surprize, mereu cu vynatai, cu zgyrieturi- toate dealurile, zidurile shi copacii erau ai mei, toate vaile cutreierate, toate animalele fugarite, toate pisicile chinuite shi totsi puii de curca flamynzi pentru ca nu odata m-am pierdut cu tot cu mincare in drum spre ei. Niciodata nu a ridicat vocea la nici unul din noi, niciodata nu l-am auzit spunind vreun cuvint urit - mereu folosea sinonome sau definitsii din dictionar, sau avea cuvinte uzuale ca " hipopotam " shi " pasager " care inlocuiau injuraturile . Niciodata nu a vorbit fara rost... tacea, iar cind spunea ceva, o spunea din inima, shi mereu ne stryngea in jurul sau, uitam de magazinul improvizat la fereastra din " kuhne ", uitam de " spitalul", uitam de pisica legata de picioare din fatsa magaziei....
A avut o viatsa grea, familie numeroasa, foamete, razboi, deportare in Siberia... fusesera timpuri grele. Se ascundeau familii intregi pe dealuri, in copaci, printre pietre ca sa nu ii gaseasca shi sa ii deporteze... El insa a fost luat de la locul de munca. A plecat intr-o zi, shi nu s-a mai intors. A fost plecat 15 ani - intre timp, ambele sale fiice, pe care le lasase de 12 shi 15 ani, se casatorisera shi aveau cite 1-2 copii. Nimeni nu shtia daca se va mai intoarce - doar sotsia sa, b0lnava de cancer, simtsea ca e viu. Simtsea, shi refuzase sa moara pina nu il revede. El s-a intors in august... ea a murit 4 luni mai tyrziu.
Dupa 15 ani de munca silnica in Siberia, avea 70 ani, insa a reushit sa poarte in spate povara unei gospodarii shi sa o creasca pe sora mea pina la 3 ani. A fost un om cu suflet de aur, cu o intelepciune rar intilnita shi cu o putere extraordinara. Mereu vesel, intrebat shi iubit. Era cunoscut de totsi din sat, la el veneau mereu persoane ce cautau un sfat, o alinare, o vorba buna. Tiltu Melinte Ion.
Strabunelul meu ar fi implinit azi 103 ani. Bastonul sau sta shi acum in colts in casa cea mare. Pe 15 februarie sunt 13 ani de cind nu mai e. D-zeu sa il odihneasca in pace.

.........

Am discutat cu un vechi prieten shi au inviat in mine sentimente demult lasate sa strynga praf undeva pe politsa cea mai inaccesibila a inimii mele, au reparut in fatsa okilor imagini trecute, zymbete dragi, cuvinte rostite la repezeala care insa shi-au facut lok in amintirea mea. Soare, cald, rochie alba.... Rutiera imbyksita de oameni... Troleul 29... troleul 21..... nimeni. totsi. el. eu....