Veneţia

Decizia de a merge la Venetsia a fost luata cu mult timp inainte, decizie ce mi-a fost adusa la cunostintsa printr-un sms de indata ce insotitorul meu shi-a primit viza pentru Italia. Si da, in primul weekend disponibil am achizitionat biletele de la agentsia cu lucratori amabili si am inceput a face planuri.

Aventura a inceput la orele 5:30 dimineatsa cind s-a iesit din casa, in frigul si pustietatea orasului. Trebuia sa fim insa in Centrale la orele 7:15 pentru a lua primul tren. Avind insa mentalitatea sovietica ce a creat obisnuintsa de punctualitate ("trenul nu asteapta"), laorele 6 eram deja in statia de Metro, deci cam pe la 6:45 am intrat in trenul ce in 15 minute s-a umplut.
Drumul a fost obositor insa stiam ca ne asteapta ceva grandios. E drept ca sorţii nu au tsinut cu noi si din cauza unor probleme tehnice, plimbarile pe stradutele inguste-inguste si trecerea peste podurile faimoase nu au adus acea desfatare ce o descriu turistii din Venezia. Noi am acumulat insa amintiri de alt fel.

Initial pornisem de la Gara impreuna cu shuvoiul de persoane pe o strada de destul de lata, cu magazine pe ambele parti. Directsia spre San Marco era insa prea aglomerata, si dintr-o privire unanima am decis sa o luam la stinga, pe o straduta ingusta ingusta unde nu era nimeni. Liniste, intr-un final, departe de acele voci ce se simteau exaltate in toate limbile lumii. Departe de zarva turistica si departe aglomeratsia de culori comerciale. Ingust-ingust, cald si primitor, interesant si misterios. Tot mergind am dat de intrarea intr-un parc. Pe placutsa scria ca e parc public - insa nu era nimeni in el. Am decis sa intram si sa facem o mica pauza, sa ne odihnim dupa drum si sa mincam niste piine cu pashtet :) Cred ca am stat in parcul ala vreo ora, cu pastet de acasa si cu bere de 45 de centsi. Eu ma simtseam cu adevarat calma si linistita, inconjurata de frunze galbene si de mirosul toamnei tirzii. Fara nici o grija. Fara nici o graba.

Am ajuns totusi intr-un final la canal, caci cineva din noi 2 avea simtsul orientarii foarte dezvoltat ( acel cineva nu sunt eu, e clar, da?)... De atunci m-am lasat ghidata de acel simts si de acele instincte ce ne-au dus departe de traseele turistice, unde am putut vedea cum este Venezia cu adevarat, unde am vazut mame ce se plimbau cu copii, unde am vazut batrini ce au iesit sa stea nitsel de vorba pe o banca la soare, unde am vazut marea si pregatiri pentru iesirea in larg. In unele momente nu era suflet de om in jur - sa vrei sa intrebi pe cineva cum sa ajungi in San Marco ca nu aveai pe cine :)
Drumul spre obiectivele turistice a mai fost intrerupt de vreo 2 pauze de odihna in pietsishoare mici. Fara harta si din totala coincidentsa am ajuns in piaza evreiasca, unde am vazut si inceperea ( sau era in plina desfasurare) unei ceremonii, acolo unde am vazut ca este o societate izolata chiar si in zilele noastre, in trecut ea fiind chiar inchisa dupa un gard.
Piazza San Marco ne-a vazut numai dintr-un colts, cum stateam ashezatsi pe o banca si ne bucuram de caldura si de pace. Era atita lume in jur insa aveam impresia ca nimeni nu era la fel de calm ca si noi, Vio dormea la mine in bratse iar eu achizitionam viatamina D direct de la razele solare. Oameni veneau si plecau, rideau, se minunau, faceau poze si planificau trecerea spre urmatorul punct. Iar noi stateam nemiscati. Da, arhitectura, da e frumos. Insa nu de asta piazza San Marco mi se asociaza cu ceva frumos. Cu ceva cald. Cu ceva nepretsios. Da, ajunsesem la Venezia ca sa dormim si sa ne jaluim de oboseala ca 2 moshnegei schiloditsi. Insa atit de bine era pe banca aia.....
Cu venirea Marcelei ne-am mutat sediul odihnei Veneziene in port. Acolo unde stau parcate gondolele-taxi. Acolo de unde se vad insulitsele. Acolo unde potsi sta linga apa. Acolo unde nu simtsi frigul caci este prea frumos totul in jur. Acolo unde iti amintesti despre clipele frumoase din viatsa ta. Acolo de unde nu vrei sa pleci, caci iti este bine. Acolo am stat de vorba si am ris de cele ce au fost si am inshirat sperantse despre ceea ce va veni. Acolo unde ne-am dat seama ca da, tot ce conteaza este in interior, si nicidecum in exterior....
Cu chiu ci vai ne-am sculat si am pornit la plimbare. Marcela se mira ca am ajuns la Venezia si nu eram flaminzi sa vedem cit mai multe, nu ii parea normal ca nu suntem grabiti. Noi insa aveam tot timpul din lume.
Ne-am plimbat pe stradute, am vazut arhitecturi, muzee, poduri, oameni. Am simtsit atmosfera trecutului zbuciumat, am simtsit aerul ce nu este la fel ca in alte orase. Insa, cind am ramas in doi, iarasi am cautat o banca si ne-am asezat. Sa ne odihnim. Ne-am oprit sa savuram. Cui ii trebuie miscare fizica cind sufletul iti este involburat?
Grand Canale este impresionant, mai ales noaptea. Am stat pe margine pina s-a inserat si s-au aprins felinarele... frigul insa ne-a intrat sub hainute si am decis sa o luam incetisor spre gara, de unde teoretic ar fi trebuit sa mergem spre casa Marcelei. Tot prin orientarea inexplicabil de precisa a lui Vio am ajuns in timp record la gara. Ne-am asezat pe trepte si asteptam. Doi turisti necajiti, cu bere de 45 centsi si cu biscuiti de 69 centsi, ce stateau si asteptau in frig un telefon ce ne-ar fi dat unda verde sa pornim spre patucul mult visat din casa Marcelei. Daca era sa ne gindim ce vazusem in ziua aia, nu prea vazusem nimica... Nici macar San Marco ca lumea. Insa cind stateam acolo si respiram aerul umed si rece de toamna, simteam oboseala amestecata cu un sentiment de fericire.
Cind am ajuns in statia de autobuz unde trebuia sa ne intilnim cu Marcela, am constatat ca suntem doar noi 2 acolo. Noi si frigul. Bine ca tehnologiile avansate includ optiuni muzicale, asa ca ne-am incalzit noi prin metode traditionale ca dansul unei mini-hore acolo in statie sub ochii curiosi a trecatorilor razleti. Intr-un final insa, ajunsi acasa la Marcela, dupa ce am savurat pe deplin o mincare din varza si carne impreuna cu un amestec de vin alb si rosu, patucul ne-a primit cald si moale si am visat Venetsie pina dimineatsa.....

A 2-a zi am infaptuit imposibilul. Intr-o ora jumate am reusit sa mergem la San Marco, sa facem poze si filmulete, sa vedem Rialto si alte piezze cu insemnatate mare... Iar la ora destul de matinala eram deja in drum spre Milano. Caci ne fusese destul.
2 zile ce au fost in realitate una si oleaka... O calatorie in care nu am vazut atit de multe, insa in care am avut parte de senzatsii irepetabile. Cred ca arhitectura o pot vedea si online.