Veneţia

Decizia de a merge la Venetsia a fost luata cu mult timp inainte, decizie ce mi-a fost adusa la cunostintsa printr-un sms de indata ce insotitorul meu shi-a primit viza pentru Italia. Si da, in primul weekend disponibil am achizitionat biletele de la agentsia cu lucratori amabili si am inceput a face planuri.

Aventura a inceput la orele 5:30 dimineatsa cind s-a iesit din casa, in frigul si pustietatea orasului. Trebuia sa fim insa in Centrale la orele 7:15 pentru a lua primul tren. Avind insa mentalitatea sovietica ce a creat obisnuintsa de punctualitate ("trenul nu asteapta"), laorele 6 eram deja in statia de Metro, deci cam pe la 6:45 am intrat in trenul ce in 15 minute s-a umplut.
Drumul a fost obositor insa stiam ca ne asteapta ceva grandios. E drept ca sorţii nu au tsinut cu noi si din cauza unor probleme tehnice, plimbarile pe stradutele inguste-inguste si trecerea peste podurile faimoase nu au adus acea desfatare ce o descriu turistii din Venezia. Noi am acumulat insa amintiri de alt fel.

Initial pornisem de la Gara impreuna cu shuvoiul de persoane pe o strada de destul de lata, cu magazine pe ambele parti. Directsia spre San Marco era insa prea aglomerata, si dintr-o privire unanima am decis sa o luam la stinga, pe o straduta ingusta ingusta unde nu era nimeni. Liniste, intr-un final, departe de acele voci ce se simteau exaltate in toate limbile lumii. Departe de zarva turistica si departe aglomeratsia de culori comerciale. Ingust-ingust, cald si primitor, interesant si misterios. Tot mergind am dat de intrarea intr-un parc. Pe placutsa scria ca e parc public - insa nu era nimeni in el. Am decis sa intram si sa facem o mica pauza, sa ne odihnim dupa drum si sa mincam niste piine cu pashtet :) Cred ca am stat in parcul ala vreo ora, cu pastet de acasa si cu bere de 45 de centsi. Eu ma simtseam cu adevarat calma si linistita, inconjurata de frunze galbene si de mirosul toamnei tirzii. Fara nici o grija. Fara nici o graba.

Am ajuns totusi intr-un final la canal, caci cineva din noi 2 avea simtsul orientarii foarte dezvoltat ( acel cineva nu sunt eu, e clar, da?)... De atunci m-am lasat ghidata de acel simts si de acele instincte ce ne-au dus departe de traseele turistice, unde am putut vedea cum este Venezia cu adevarat, unde am vazut mame ce se plimbau cu copii, unde am vazut batrini ce au iesit sa stea nitsel de vorba pe o banca la soare, unde am vazut marea si pregatiri pentru iesirea in larg. In unele momente nu era suflet de om in jur - sa vrei sa intrebi pe cineva cum sa ajungi in San Marco ca nu aveai pe cine :)
Drumul spre obiectivele turistice a mai fost intrerupt de vreo 2 pauze de odihna in pietsishoare mici. Fara harta si din totala coincidentsa am ajuns in piaza evreiasca, unde am vazut si inceperea ( sau era in plina desfasurare) unei ceremonii, acolo unde am vazut ca este o societate izolata chiar si in zilele noastre, in trecut ea fiind chiar inchisa dupa un gard.
Piazza San Marco ne-a vazut numai dintr-un colts, cum stateam ashezatsi pe o banca si ne bucuram de caldura si de pace. Era atita lume in jur insa aveam impresia ca nimeni nu era la fel de calm ca si noi, Vio dormea la mine in bratse iar eu achizitionam viatamina D direct de la razele solare. Oameni veneau si plecau, rideau, se minunau, faceau poze si planificau trecerea spre urmatorul punct. Iar noi stateam nemiscati. Da, arhitectura, da e frumos. Insa nu de asta piazza San Marco mi se asociaza cu ceva frumos. Cu ceva cald. Cu ceva nepretsios. Da, ajunsesem la Venezia ca sa dormim si sa ne jaluim de oboseala ca 2 moshnegei schiloditsi. Insa atit de bine era pe banca aia.....
Cu venirea Marcelei ne-am mutat sediul odihnei Veneziene in port. Acolo unde stau parcate gondolele-taxi. Acolo de unde se vad insulitsele. Acolo unde potsi sta linga apa. Acolo unde nu simtsi frigul caci este prea frumos totul in jur. Acolo unde iti amintesti despre clipele frumoase din viatsa ta. Acolo de unde nu vrei sa pleci, caci iti este bine. Acolo am stat de vorba si am ris de cele ce au fost si am inshirat sperantse despre ceea ce va veni. Acolo unde ne-am dat seama ca da, tot ce conteaza este in interior, si nicidecum in exterior....
Cu chiu ci vai ne-am sculat si am pornit la plimbare. Marcela se mira ca am ajuns la Venezia si nu eram flaminzi sa vedem cit mai multe, nu ii parea normal ca nu suntem grabiti. Noi insa aveam tot timpul din lume.
Ne-am plimbat pe stradute, am vazut arhitecturi, muzee, poduri, oameni. Am simtsit atmosfera trecutului zbuciumat, am simtsit aerul ce nu este la fel ca in alte orase. Insa, cind am ramas in doi, iarasi am cautat o banca si ne-am asezat. Sa ne odihnim. Ne-am oprit sa savuram. Cui ii trebuie miscare fizica cind sufletul iti este involburat?
Grand Canale este impresionant, mai ales noaptea. Am stat pe margine pina s-a inserat si s-au aprins felinarele... frigul insa ne-a intrat sub hainute si am decis sa o luam incetisor spre gara, de unde teoretic ar fi trebuit sa mergem spre casa Marcelei. Tot prin orientarea inexplicabil de precisa a lui Vio am ajuns in timp record la gara. Ne-am asezat pe trepte si asteptam. Doi turisti necajiti, cu bere de 45 centsi si cu biscuiti de 69 centsi, ce stateau si asteptau in frig un telefon ce ne-ar fi dat unda verde sa pornim spre patucul mult visat din casa Marcelei. Daca era sa ne gindim ce vazusem in ziua aia, nu prea vazusem nimica... Nici macar San Marco ca lumea. Insa cind stateam acolo si respiram aerul umed si rece de toamna, simteam oboseala amestecata cu un sentiment de fericire.
Cind am ajuns in statia de autobuz unde trebuia sa ne intilnim cu Marcela, am constatat ca suntem doar noi 2 acolo. Noi si frigul. Bine ca tehnologiile avansate includ optiuni muzicale, asa ca ne-am incalzit noi prin metode traditionale ca dansul unei mini-hore acolo in statie sub ochii curiosi a trecatorilor razleti. Intr-un final insa, ajunsi acasa la Marcela, dupa ce am savurat pe deplin o mincare din varza si carne impreuna cu un amestec de vin alb si rosu, patucul ne-a primit cald si moale si am visat Venetsie pina dimineatsa.....

A 2-a zi am infaptuit imposibilul. Intr-o ora jumate am reusit sa mergem la San Marco, sa facem poze si filmulete, sa vedem Rialto si alte piezze cu insemnatate mare... Iar la ora destul de matinala eram deja in drum spre Milano. Caci ne fusese destul.
2 zile ce au fost in realitate una si oleaka... O calatorie in care nu am vazut atit de multe, insa in care am avut parte de senzatsii irepetabile. Cred ca arhitectura o pot vedea si online.

M-a-s-u-r-a

Viatsa este scurta. Momentele de fericire rare. Activitatea si miscarea sunt necesare pentru viatsa. Odihna nemeritata nu este savurata din plin. Si, desigur, ceea ce demult stiam insa acum mi-am confirmat - ce e prea mult strica. Si am in vedere orice. Indraznesc sa contrazic si zicala veche din batrini ce zice ca doua mincari strica, iar doua batai nu. Nu. TOT ce e prea mult strica. Fie ca e prea mult bine, prea multa munca, prea mult dulce sau prea multa odihna. Strica, daca e prea mult. Prea multa fericire? Da. Daca fericirea devine rutina, strica si ea. Totul cu masura.

Masura. Este un cuvint ce l-am uitat in ultimele saptamini. Si am facut multe excese. Pentru ca nu ma satur de bine si nu pot evita raul. Sunt 2 motive serioase, insa zicala e zicala.

Emotsiile sunt foare amagitoare. Sunt niste lipitori de care nu scapi pina nu ramii cu totul fara vlaga. Emotsiile sunt bune, insa.... cu masura. Eu m-am pierdut in emotsii si evenimente, si de aia simt nevoia sa ma opresc. Sa ma opresc si sa meditez. Sa savurez. Pentru ca nu mai am spatsiu unde sa stochez atitea amintiri in stare neprelucrata. De aceea scriu pe blog. Un post, 2. Poate 3. Ziceam eu oare ceva de masura? :P

Cine se scoala de dimineatsa.....

Telefonul stricat este asa o masinarie care iti permite sa afli foarte multe informatii distorsionate, care te face sa intri in panica cind nu este nici un motiv real sa o faci si care te impinge la anumite activitatsi ce te priveaza de somn si de linistea sufleteasca. Iata asa am auzit eu ca pentru a intra in Romania ai nevoie de viza, chiar daca ai in posesie un permis de shedere din plastic stralucitor si valabil. Desigur ca nu m-am obosit sa caut legea prin care se decide necesitatea miilor de persoane ce zboara zilnic pe traseele low cost de a sta la coada vreo 4-5-6 ore pentru a-si ocupa inca o pagina in pasaport cu o imagine colorata pe care scrie " VIZA ROU", ci la indrumarea unui prieten am decis sa controlez totusi veridicitatea acestor informatsii. Am accesat deci site-ul consulatului romaniei in Italia pentru a citi cu un zimbet pe fatsa ca pe pagina "vize pentru cetateni straini" este afisat un mesaj scris cu caractere mici aproape inteligibile : " Pagina este momentan goala." Nici macar nu au avut bunul simts sa ofere oamenilor o sperantsa, adica sa scrie ca "Pagina este in reconstructie", sa sper si eu ca tot omul ca poate in vreo citeva zile apare informatsia dorita si aflu si eu daca am nevoie de viza sau nu. Oricum, am decis sa trimit un mail - este prima data cind trimit mesaje institutsiilor publice pentru ca nu am incredere in velocitatea functionarilor ( oare de unde asa neincredere???) si deci am convingerea ca nu voi primi raspuns in viitorul apropiat. Surpriza insa, in ziua urmatoare primesc informatsia necesara - da, am nevoie de viza, da, trebuie sa imi car posteriorul la consulat si da, trebuie sa ma trezesc la ore imposibil de matinale caci este rind viu iar lista se intocmeste de dimineatsa. Si aici a inceput aventura mea, caci da, persoana mea cascata nu poate fara ele.
Luni. 10 noiembrie. Incercarea nr 1.
Ziua precedenta a fost petrecuta in cel mai placut mod - un somn intrerupt de pauze de masa si de vb pe chat, iar lefaiala in pat timp de vreo 24 ore a minimizat nitsel nivelul de oboseala pe care il simtseam. Asa ca la orele 5:30 eram treaza doar eu si pasarile matinale, mi-am baut cafeaua si am pornit in pas rapid spre statsia de metro. Era intuneric si ceatsa, era frig si liniste in jur - insa cine se teme sa mearga pe strada la ora 6 dimineatsa cind esti acolo numai tu si vreo 2 negri si vreo 3 arabi?
Am ajuns la destinatsie la ora 6:45. De departe se zareste multimea de oameni ce nu se stie la ce ora au ajuns acolo - pentru a nu crea confuzii, s-a creat o lista provizorie, eu am fost numarul 43. Ok, am zis eu, lista pentru consulat se face de la 7 pina la 9, si ok, este o limita de 200 persoane pe zi, insa sa fii numarul 43 la ora 6:45??? Bine, astept... Bine ca la orele 7 se deschide holul consulatului si inauntru este mai cald, chiar daca putsinele scaune din fier sunt reci reci reci. Se imping totsi ca sa intre, asa ca in Romania, de parca ar conta cine intra primul, nu totuna dupa lista se vor lua numele? Oricum, zic eu, da sa ma imping si eu caci imi e frig si mie....
Inauntru se face lista oficiala. Se alege o persoana ce are o voce mai puternica care cheama persoanele de pe lista provizorie si astfel te inscrii pe lista oficiala. Eu am fost numarul 36 - au existat persoane care s-au pierdut pe drum - crezind ca lista de afara este LISTA OFICIALA. Oricum, primele persoane intra la orele 8:30, deci eu, cu numarul 36 eram planificata sa ma intilnesc cu consulul la orele 9:30- 10:00.
Ma uit la ceas. Este 7:15, iar eu am abonament ATM. Ma duc acasa, petrec jumate de ora in drum ca sa stau acasa jumate de ora acasa si apoi sa mai investesc inca jumate de ora pentru a ma intoarce la consulat. Bine, decit sa stau pe scaunele alea reci ascultind povestile de viatsa a romanilor de imprejur, mai bine ma pierd in ginduri in metroul de pe linia rosie.
Inspirata, primesc sa iau un ziar din alea gratis ce se ofera la orice intrare in subterana sau la alte coltsuri de strada. Eu, fiindca nu am televizor iar la calculator nu am urmarit niciodata stirile din italia, am aflat atunci, cu o ora si ceva inainte de eveniment, ca va fi greva natsionala a transporturilor. Adica NIMIC nu va circula, adica PARALIZIE totala incepind cu orele 8:45. Perfect zic eu, exact ajung acasa va trebui sa ma pornesc inapoi. Si da, fiindca prefer mereu sa am citeva minute rezerva, ajung inapoi la consulat la orele 8:40, buchisita si inghesuita in metroul pe care au vrut sa il ia si totsi restul milanesilor ce au trebuit sa plece undeva in dimineatsa aia de luni. Spre deosebire de Moldova insa, am vazut foarte putsine persoane in virsta, acestea desigur optind sa stea acasa in zi de greva, nu ca pensionarii moldoveni ce exact la orele de virf au treaba sa mearga la piatsa, in vizita unu la altu sau cine stie unde mai merg ei intre orele 7 si 8 dimineatsa.
In Italia, greva mijloacelor de transport este ceva normal. Da, unul din primele cuvinte pe care le invetsi aici este "sciopero" - ceea ce inseamna muuuulta lume care merge pe jos cind in mod normal pe trotuar esti numai tu si maxim inca vreo 2 persoane ce nu au bilete de tramvai; ceea ce inseamna muuulte mashini si muuuulte ambuteiaje; ceea ce inseamna un mijloc de transport public in jumate de ora, si ala plin cu ochi, bukshit pina la refuz, cu oameni inghesuitsi asa cum se inghesuie lumea in troleul 10 sau 24 la orele 7:30 dimineatsa cind stundetsii de la caminele ASEM pleaca la ore. De data aceasta insa, era greva nationala, adica NIMIC nu mergea de la orele 8:45 pina la orele 15:00, NIMIC, metrourile erau inchise, statiile de tramvai si autobuz goale, iar trenurile stationau. Am primit insa un telefon ce imi schimba nitsel planurile- ok, zic eu, prind ultimul tren, ma deplasez la Baldinini, astept o ora in frig, maninc un mar, citesc un ziar si apoi incep lucrul cu 3 ore mai devreme. Ok, zic eu, ma trezesc si miine la ora 5 pentru a efectua acelasi itinerar spre consulatul Romaniei... De data asta insa, zic eu, ma trezesc mai devreme ca poate prind si eu un numar mai mic.....
Marti, 11 noiembrie. Incercarea nr 2. Bine, ma trezesc cu jumate de ora mai devreme ( adica la ora 5) ca sa ajung acolo mai devreme. Insa, nu am avut destuli neuroni functionali la ora aia ca sa ma asigur de orarul metrourilor, deci, chiar daca la orele 6 eram deja in Piazza Duomo ca sa observ ca la ora aia se porneste ecranul ala mare cu publicitate care este cel mai mare din Europa sau chiar din lume(cine stie? e posibil...) Desigur, am urat "Bongiorno" lucratorului din subterana ce a deschis usile la metro insa nu stiam ca primul tren vine abia la 6:40... Asa ca am citit din ziare si iarasi am aflat despre toate furturile si toate violurile si omorurile din tsara(oare de ce se scrie despre asa ceva in ziarele gratuite????Ca sa iti arate cit de mizerabila e viatsa si sa te faca pe tine, muncitorul de rind ce se trezeste la ora 5 in fiecare zi,sa te simti mai bine in pielea ta?) Am ajuns la consulat tot la 6:50... ca sa fiu numarul 41. Ok, zic eu. In lista OFICIALA - nr 35. Ok, zic eu iarasi. Si da, imi ashez posterioru pe scaunele incalzite electric ale troleului 91, ajung acasa in timp util, mai beau o cafea si apoi ma intorc la consulat. Pina aici toate bune, insa, in graba mea si in oboseala mea fizica, nu am avut un contact foarte placut cu consulul care imi zice ca nu-l intereseaza cit negru sub unghie invitatsia mea si ca trebuie sa ii arat nush ce acte mai voia de la mine.... Da, sunt cascata, asa cum mi-au zis la telefon persoanele carora le-am sunat ca sa ma jalui si care ar fi trebuit sa ma sustina, insa prin abordarea lor de "singura esti vinovata" m-au facut sa nu imi mai pling de mila si sa fac rost de ceea ce dorea consulul de la mine.... Desigur, toate pina la orele 1, cind, cu citiva covrigi si un ceai in stomac, incepeam cursa de la Baldinini, un du-te vino la depozit si inapoi.

Miercuri. 12 noiembrie. Incercarea 3. Stiu deja ca primul tren e la 6:40. Ajung la Consulat la orele 6:50. Ma inscriu in lista. Numarul 45. Lista OFICIALA - numarul 34. Luasem cu mine mai multe ziare gratuite de pe drum ca sa ma asez pe ele si deci sa nu mai vin acasa, ci sa astept acolo rindul meu. Desigur insa, persoana mea cascata a uitat acasa asigurarea medicala, asa ca iarasi mi-am facut cursa pina acasa si inapoi.... De data asta insa consulul a fost draguts. S-a uitat in toate documentele pe care eu am dorit sa i le arat, m-a asezat pe scaun si in vreo 20 min mi-a pus o stampila. Sa vin saptamina viitoare. Cind am eu timp. Cum e oare sa il ai?

Si da, cine se scoala de dimineatsa... merge la culcare la orele 9.

Stiu

Azi este un sfirsit, iar miine vine in sfirsit.

Credeam ca am inima deschisa. Insa abia acum am invatsat sa primesc in ea acea dragoste ce vor sa mi-o ofere persoanele ce stiu cum sa ma iubeasca. Abia acum mi-am dat seama ca nu sunt singura, ca ceea ce fac eu influientseaza atitea si atitea persoane, iar ceea ce sunt eu o datorez acelor persoane.

Mi-am dat seama ca trebuie sa am incredere, in mine, in oameni, in viitor, in timp. Am invatsat ca trebuie sa ai grija sa nu fii prins in acel virtej de evenimente si de activitatsi, ca trebuie sa stii ce este important pentru tine. Trebuie sa stabilesti prioritati si sa planifici, insa mereu sa fii flexibil, pentru ca viatsa este un set prea mare de variabile.

Am descoperit ce inseamna adevarata liniste, adevarata caldura si adevarata lumina. Stiu cum e sa fii fericit, caci nu este greu..... Trebuie doar sa vrei.
Viatsa ne ofera multe surprize, trebuie sa stim insa cum sa reactionam, cum sa le primim, cum sa rezolvam acele probleme si cum sa ne bucuram de rezultate. Trebuie sa fim gata de esec.. Mai important este insa sa fim gata pentru succes. Caci de cele mai multe ori, suntem prea ocupatsi ca sa ne dam seama ca am reusit, ca am ajuns la final, ca gata, ca g-a-t-a.....

Trebuie sa spun de mai multe ori multumesc. Multumesc celor ce sunt alaturi de mine chiar daca nu mereu apreciez ajutorul lor. Multimesc celor ce ma sustin indiferent daca am dreptate in actiuni sau nu. Multumesc celor ce imi ofera rabdare, multumesc celor ce nu ma judeca si incearca sa ma inteleaga. Multumesc celor ce ma lasa in pace atunci cind trebuie sa fiu singura, multumesc celor ce stiu ce sa imi spuna ca sa ma faca sa uit. Multumesc celor ce imi mentin zimbetul pe buze, multumesc celor ce nu ma lasa sa cad atunci cind sunt pe marginea prapastiei... Multumesc celor ce ma hranesc cind imi e foame si celor ce imi ofera o gluma sarcastica atunci cind trebuie sa nu imi mai pling de mila. Multumesc celor ce nu imi spun ceea ce nu trebuie sa aud, multumesc celor ce spun adevarul cind acesta m-ar trezi din reverie. Multumesc...

Deja stiu. Si nu voi mai uita.

Baldinini experience

Ora 12:15. Cu pas rapid ma misc printre multsimea de persoane ce in mod evident nu se grabesc nicaieri, deci trebuie sa imi croiesc drum printre acei turisti ce casca gura la Duomo, printre acei italieni ce au timp sa stea la taclale exact acolo unde s-au intilnit cu vecinul/colegul/verisorul/fostul prieten - adica in mijlocul drumului :) Eu insa ma alatur paturii muncitoare ce se deosebeste din multsime anume prin acea mimica plictisita, miinile bagate in buzunar si pas rapid intr-o directsie stabilita, merg cu ochii in pamint caci deja cunosc pe de rost drumul pe care il fac zi de zi.... Grabesc pasul ca sa doar verde la semafoare, am gasit si o ulicioara ce imi permite sa economisesc 4 minute de drum, deci ajung la servici in nici mai mult nici mai putsin de 29 minute. Pe jos, rapid, eficient, si cel mai important, sigur. Fara nici un fel de interventsii externe, doar daca nu ma intilnesc cu cineva pe drum :)
Ajung la piazza San Babila la 12:44. Exact. Ma ashez si eu pe monumentul reprezentativ si urmaresc turistii ce fac poze, lucratorii din diferitele magazine ce ies la pauza pentru a lua masa ( da, am invatsat sa ii deosebesc), ascult fara sa vreau discutsiile la telefon a oamenilor din jur caci la rozovu meu cinta numai casca stinga..... Apoi, la 12:50 ma ridic si alene pornesc impreuna cu valul de femei cu gentsi de la Prada si cu barbatsi cu incaltsaminte stralucitoare spre via Montenapoleone. Acolo este mereu agitatsie, trotuarul este mic, lume multa, iar eu, ca sa nu ma impiedic de nimica, tsin ochii in pamint, iar prin fatsa mi se perinda tot felul de cizme si pantofi - desigur, deodata observ cine se incaltsa la Baldinini. Atunci ridic ochii si da, mi se intimpla sa recunosc fetse, off, de as avea aceeashi memorie vizuala si cind e vorba de macroeconomie :)
Ajung la magazin exact la 12:52. Zic un "ciau" ce se vrea vesel si urc sus, printre zecile de cutii cu incaltsaminte ca sa ma imbarbatez si sa ma programez la 6 ore de ... ce-a da domnu sa fie. Bine a zis cine a zis ca nici o zi nu seamana cu alta. Pentru ca persoanele ce sunt in magazin se schimba, pentru ca clientsii sunt mereu altsii, pentru ca sheful este mereu mai mult sau mai putsin excenttric, pentru ca pentru ca pentru ca. Si deci mereu ceva se intimpla, trebuie numai sa stii sa rizi la momentul potrivit, sa taci cind este cazul si sa te faci ca nu auzi nimica cind se intimpla sa se ia shefu de tine si sa faca glume proaste. Caci, cum nu ai da, sheful are mereu dreptate, si daca zice el ca geanta cutare nu este frumoasa, tu trebuie sa zimbesti si sa o ascunzi in depozit, chiar daca stii ca se vinde foarte bine. E drept ca eu propun clientsilor tot ceea ce mie imi place - si da, trebuie sa recunosc ca am gusturi bune. Pina cind eu cu gusturile, clientsii cu banii :)))
In unele zile acel om de Dumnezeu (sheful)se plictiseste si ii vine ideea sa schimbe expozitsiile din magazin. De bine de rau, isi face ocupatsie, iar eu rid destul de bine in momente cind se incerca incaltsarea manechinului cu o pereche de cizme din piele intoarsa, acesta fiind mai intii dezmembrat iar in tot magazinul se aud sudalme ca de ce nu a putut firma sa cumpere un manechin cu o masura mai mica la picior :)) Asta are masura 41 si inca si sta intr-o pozitsie interesanta :) Iar italienii, de desteptsi ce sunt, dupa ce s-au enervat si au aruncat membrele inferioare prin magazin(bine ca nu era nici un client prin preajma) si suduiau de zor, au luat o pila si au inceput a roade piciorul manechinului. Deshi tre sa recunosc ca le-a venit repede mintea la cap si au imbracat un ciorap de matase pe piciorul problema si deci a cizma a intrat ca turnata. Slava Domnului ca i-a venit ideea shefului, ca de nu, avea sa stea sa roada Antonio la plastic mult si bine.
Deci nu pot sa spun ca este un loc de munca extrem de stresant, insa ceea imi place cel mai mult este si ceea ce ma oboseste cel mai mult : faptul ca vad si vorbesc cu foarte multsi oameni. Si nu, nu sunt totsi bogatasi si alintatsi care cauta ceva original care sa fie numai a lor - am avut si asa cazuri, cind nu au cumparat un anumit accesoriu pentru ca au vazut ca e ultimu, prin urmare in LUME mai sunt inca 2 astfel de modele (!!!?????) Da, exista multe persoane care cumpara din moft, care nici nu masoara cizma data si care se cred ombilicul terrei. Este destul de interesant sa analizezi specimene gen porno-star cu implanturi in fese ( desigur ca avea operatsii si la buze, obraji, sini si extensii in parul ala decolorat intr-o culoare galbena deskisa) insa aceste elemente mi-au atras atentsia mai putsin decit forma nenatural de rotunda a bucilor ce incepeau imediat de sub talie.

Si asta nu e totu, experientsa Baldinini inca continua... :) Tre sa am numai rabdare si putere.