Cindva demult, la miez de noapte.....

Nu intotdeauna putem sa facem ceea ce vrem pentru ca exista anumite limite si reguli pe care chiar daca le incalci, pina la urma tot te vor ajunge din urma consecintsele. Din experientsa mea insa, toate regulile pe care le-am incalcat mi-au adus numai amintiri placute - chiar daca pe moment au fost si citeva elemente pe care as vrea sa le evit de acum incolo. Chestia este ca nu imi pare rau si nu regret nimic, chiar daca nu paruse cea mai buna idee la momentul dat. Totusi, acum nu prea am chef sa incalc nimic. Caci sentimentul pe care il incerc este frustrarea, si anume de ce nu poate sa fie totul simplu? Raspuns : pentru ca altfel nu ar fi interesant. Da, corect, insa pina cind???? Pina cind se va intimpla ceva? Pina cind va fi momentul potrivit???? Si daca eu nu mai pot sa astept? Daca simt ca foarte degraba va fi prea tirziu? Si ma frustrez ca trebuie sa fac ceva, insa imi e frica. Imi e frica de reactsie, si imi e atit de frica incit m-a conving si pe mine insumi ca nici macar nu vreau. Ca vulpea aia care dupa ce a vazut ca nu poate ajunge la struguri, a zis ca sunt verzi si ca nu ii vrea oricum. Si da, ma prefac ca sunt bine si ca sunt relaxata si flexi. Sunt, in majoritatea timpului. Atunci cind nu ma pocneste in fatsa un gind. Si anume gindul ca miine poate fi prea tirziu. Zi de zi mi se aduc dovezi, zi de zi mi se dau semne. Desi sunt de parerea ca fiecare vede in semne exact ceea ce vrea sa vada - acest lucru in cazul meu nu se aplica, caci eu nu vreau sa cred ca miine totul va fi deja inutil, insa asa pare. Si totusi azi nu fac nimic. De ce?
Nu reactsionez cum trebuie, si stiu asta. Pentru ca da, ma ascund. Si nu de mine. Pe mine m-am gasit deja. Si nici asta nu a fost usor, sa accept anumite kestii pe care nu le-as fi crezut despre mine niciodata. Acum insa ma simt bine in pielea mea si stiu care imi sunt visele si dorintsele. Fug insa acum de altceva. Totusi ceva a ramas nerezolvat si se zbate in pieptul meu. Si stiam lucrul asta inca de mica. Stiam ca viatsa mea nu va fi ghidata de ratsiune, ci de sentimente. Sentimente, emotsii, dorintse, vise. A ramas unicul lucru neclar. Ce fac cu emotsiile mele? Acum cit am fost acasa am dat friu liber gindurilor si sentimentelor, caci stiam ca cei din jur vor intelege ce se face in interiorul meu chiar daca pentru mine nu este mereu chiar atit de clar acest lucru. Si a fost o experientsa destul de surprinzatoare. Si nu pentru ei. Ci pentru mine.
Eu niciodata nu as fi crezut ca pot fi catalogata ca "rece", insa mi-am dat seama ca asa am fost. Si doar din cauza ca sa nu sa se vada ca in interior fierb. Si e pacat ca am ajuns sa nu am incredere in oameni intr-atit de mult ca prefer sa ma inchid in mine si sa pretind ca nu sunt interesata decit sa le arat ca imi pasa si deci sa fiu vulnerabila, deschisa ca sa ma raneasca oricine. E pacat, caci nu potsi trai si vedea doar ce e rau in oameni. Si am observat schimbarea. Da, acum pot sa zic ca simt si ca pot sa ma destainui, ca pot sa fiu sincera. Insa pina acum, cind negam acest zbucium, chiar daca calmul era doar la suprafatsa, el era. Acum nu ma mai pot preface. Si voi exploda. Si nu se va intimpla atunci cind vreau. Ci deja cind nu voi mai rabda.
S-a mai intimplat odata. Si da, ma simtseam mai bine dupa. Ma simtseam libera si calma, ca marea intr-o dimineatsa senina. Insa era pustiu. Atit de gol incit nu stiam cu ce sa umplu acel spatsiu. Lipsea o parte din mine, o parte pe care incetul cu incetul am reusit sa o umplu. Insa nu a fost niciodata acelashi lucru. Dupa ce am spus "Te iubesc" si dupa ce nu mi s-a raspuns, dupa ce am pierdut orice sperantsa si orice vis, dupa ce nu ma mai simtseam in stare sa mai iubesc pe cineva, da, ma simtseam libera si independenta. Da, rideam si eram vesela intr-una. Caci nu aveam dezamagiri. Insa nu aveam nici perspectiva. Traiam cu ziua aia. Cu prezentul. Si nu era nimic in viatsa mea atit de important ca sa ma faca sa pling. Totul era efemer, totul era clar, totul era luminos. Daca nu imi placea ceva, renuntsam si gaseam altceva. Nu eram legata de nimic. Lumea era a mea si puteam face tot ce voiam cu ea.
Era poate mai bine? Teoretic? Da. Practic? Nu.
Cind imi amintesc de perioada aia, nu vreau sa trec iarashi prin ea. Insa simt ca este iarashi momentul. Si poate de data asta voi avea mai multa minte. Si voi reactsiona altfel. Atunci am plins, insa am avut puterea sa ma ridic si sa ii zimbesc a 2-a zi de parca nimic nu se intimplase.
Atunci am incercat sa il inlocuiesc. Atunci am incercat sa TE inlocuiesc. Credeam ca am reusit. Sincer. Insa in realitate, era o alta iluzie cu care ma hraneam. O iluzie care mai apoi s-a destramat si am ramas iarashi eu cu mine. Eu cu o persoana pe care nu o cunosteam, cu o persoana goala si ... rece. Credeam ca in timp mi-am revenit. Acum imi dau seama ca nu. Caci ceea ce s-a intimplat atunci si-a lasat amprenta asupra mea si acum imi este greu sa concep o alta desfasurare a lucrurilor. In memoria mea dainuieste acea seara si parca imi simt si acuma lacrimile pe obraz si intunericul din jur. Iti aud pasii care dispar undeva departe. Si iarasi ramin eu cu durerea mea. Si totusi, nu s-a terminat. Oare destinul se joaca cu noi? Exista oare asa ceva ca destin? Sau m-am tsinut eu atit de strins si am ajuns acum unde suntem, tot impreuna, insa atit de departe? Oare este vina mea? Oare nu trebuia sa ajungem aici? Sa recunosc ca am gresit? Am gresit din emotsie. Din frica. Nici macar nu din iubire. De era din iubire, mi-o iertam. Insa nu a fost asa. Si imi e sila sa ma gindesc la acele momente. Caci nu a fost corect. Insa ce a fost a fost si nu se mai poate schimba. Nici nu vreau. Este. Sunt aici. Sunt cu tine. Tu unde esti?