New post

Lately i have been meaning to make some changes in my life, but i do not seem to get around to any of them. I have excuses, lots of them, similar with the ones i invoke whenever people ask me why i stopped exhibiting the will power i was so proud of, when they ask me why i no longer achieve the things that used to be just one step away( or at least they seemed that way), why i no longer blog, why i changed... The last reproach is one addressed by myself, as i am not sure that the change has been so obvious to others. But I miss myself. A lot.

On the other hand, i do like the new me, even if i am not sure exactly how NEW it is. Maybe it has always been ME, maybe i learnt from past experiences, or maybe i did get influenced by the people around me. Still, with no doubt, there are many things i would have said "no" to before that i now accept, and... strangely enough, i cannot think of an opposite example in order to finish this thought artistically. No, i do not think there are things that i would have accepted last year that i now refuse. Have i become more open minded? Less conservative? More optimistic? Adventurous? Irresponsible?

There are things that i am now doing that i wasn't doing till now, and there are things that i wish i had continued doing. This is all abstract and may make no sense to the outside reader, but these lines were written more as an attempt to reach my old self, my past self, my ME self...

There are two things that i miss most about that self. One is blogging. Yes. Blogging.

Published

Mai jos am publicat 2 articole ce la momentul scrierii nu pareau complete... acum insa, imi recunosc starea in ele ..... Deci nu, nu a fost un an intreg fara a scrie :)

Emo

(3-22-2010)


Nu tot ce zboara se maninca. Nu tot ce straluceste e aur. Nu tot ce e frumos merita iubit. Nu tot ce e cald e soare. Nu tot ce spui e mereu adevarat. Nu toate visele se indeplinesc. Nu toate persoanele sunt bune. Nu toti prietenii ramin alaturi de tine de-a lungul timpului. Nu intotdeauna stii ce vrei. Nu este nimic sigur.

Uneori dam mai mult decit primim. Si nu odata sustinem sus si tare ca pentru noi este destul. Nu.Nu. NU este destul.

Uneori vrei doar sa traiesti. Fara a te gindi la consecinte. Fara a te gindi la nimic. Doar sa traiesti.

Uneori lenevesti. Chiar daca stii ca ai de luat decizii super importante, chiar daca nu ai timp de pierdut. Insa stii ca undeva adinc, sub acel gros strat de lene puturoasa, se afla persoana ce erai cindva - sau, alternativ, persoana ce o vedeai (vezi) in oglinda.

Suntem ce suntem si nu putem schimba asta. Cit de mult nu am vrea, cit de mult nu ne-am preface, cit de mult nu am incerca, anumite kestii nu se vor intimpla niciodata, si nu, lupul nu isi va schimba naravul iar ursul mereu va ramine pacalit de vulpe. Exista kestii imposibile, doar ca limita intre posibil si imposibil este deobicei mai indepartata decit credem.

Da, sunt un ghem de idei semi-preparate ce nu isi gasesc drumul spre cuptorul cu microunde. Da, imi recunosc viciile, greselile, stupiditatea, si, cel mai important, naivitatea. Da, stiu, pe toate le stiu :) Imi recunosc si lipsa de modestie ;)

Nu, nu am scris niciodata aici ceva ce nu as fi spus in vreo conversatie. Doar ca deobicei ma tem ca nu ma asculta nimen....

Da, scriu offline, kestii pe care trebuie sa le spun cuiva insa nu sunt gata sa le spun. Da, am scris scrisori. Multe. Nu ma rusinez de ele, insa nu, destinatarii nu le vor citi niciodata.

Nu ma pling. Sunt fericita. Chiar atunci cind pling.

Am vrut sa fiu sincera azi. Si nu, nu imi mai pasa cine citeste. Desi recunosc ca m-am cenzurat. Contradictii... Incongruente.... Nepotriviri... si totusi.... Pleonasme... Welcome to my world.

Glue

(04-08-2010)

We are all social beings. We need to interact, we need to talk, we need to be listened to. But it is so hard to find the person who is willing to offer you his or her time, because in this McDonaldized world (more about that in another post :P ) no one has time for the good stuff anymore. I, for example, find myself lost in the illusion of sufficiency.... and still i ask myself if this is the life i ordered. No, but this is what i got, so i'd better make the best of it.

I once had a friend whom i could tell everything. I would tell him the stupid things i did that day and i knew he would make fun of the routine events and turn them into something funny and worth remembering. We would talk about the black spider that freaked me out and he would send me links of tarantulas. We would laugh - and not just send smileys - but really laugh.
I would tell him about how i felt and i knew he would try to make me feel better. He would make me take off the pink glasses and see the natural beauty of life. I would never feel bad about myself for things i said or did because next to him i felt on the right side of weird. He would make fun of me sometimes, but it was mutual. I always felt he was there, that he cared, even if he always denied it. I would tell him the deepest secrets and he most hidden fears, i would ask questions. If i were to get ambiguous answers, at least i knew i was not alone in it, for i had shared it with someone who was there, online at that late hour. If, for a change, i got an answer... i was happy, coz he was the one helping me find my way through the difficulties that now seem a bunch of crap.
But then it all ended. And we could no longer get it back, coz once lost, trust is very hard to regain.
And i miss him. It is true that i miss him less every day, but on some days, i remember the long nights and the whole days that we stayed discussing the world order. Today is one of those days.
He's online. But i can no longer tell him that i am eating Nutella with a spoon. I can no longer share with him the joy of having finally said "NO" to something i should have pushed away a long time ago. Now i can no longer tell him that i want to return to how things were... because now i know for myself that a cup once broken can never be glued together to be the same as it was.

Oglinda, oglinjoara .....

Si uite asa intr-o zi frumoasa si insorita am decis sa pun si eu niste puncte pe "i", sa iau niste decizii, sa lupt pentru ce e al meu si sa renunts la ce nu imi apartine. Clipe furate, momente nemeritate, idei sugerate, preferinte impuse, liniste artificiala, timp grabit, surprize planificate si caldura cershita....
Retrospectiva mea insa nu are nici o legatura cu Sarbatorile de Iarna. Poate poate, ce-i drept, am decis si eu ca trebuie sa fiu mai buna, acum, in apropierea Craciunului. Si sper ca luminitsele de peste tot sa risipeasca macar un pic ceatsa care ma impiedica sa imi vad clar chipul din oglinda....

Ignorat si abandonat, il gasesc totusi exact aici. Asteptindu-ma. Nu am scris de un an si ii cer permisiunea unui alt suflet preocupat de monden sa ma alatur la starea sa de "febra musculara" cind vine vorba de scris ...

Si totusi mi-a fost dor. Dor de intimitate. Doar eu si gindurile mele.

Tin minte timpul cind scrisul pe blog era unica activitate intreprinsa intr-o zi. Rushinos ? Nu. Motivant. Treceam printr-o perioada de pubertate a mintsii, sau, mai bine zis, a inimii. Iar "tet-a-tet"-ul cu propria persoana s-a dovedit a fi inspirant.
Cautam in fiece zi tema pe care urma sa o abordez. Fie ca era ceva inspirat din amintiri, din viata reala sau din vre-un film, dezvoltarea unui subiect constituia un exercitiu foarte stimulant si util.

Acum insa, imi e greu sa scriu. Imi e greu sa gindesc. Imi e greu sa si citesc ce am scris. Pentru ca sunt alta.

Ce s-a intimplat in acest an ?

Am incercat lucruri noi. Nu am mai zis "NU". Am trecut unele limite, iar acel " se mai intimpla" tot revenea si revenea. Am devenit ingrijorata de situatie, insa cutia pandorei odata deschisa, te imbie sa-i scotocesti prin toate colturile. Am ranit, am ucis, am distrus. Am rupt, am taiat, am uitat, am ignorat, am judecat. Am parasit.

M-am schimbat.

Am iubit, am ajutat. Am zimbit, am trait. Am invatat, am uitat, am descoperit, am simtit, am acceptat. Am continuat, m-am schimbat.

Reflectia mea s-a schimbat. Sunt eu oare alta ? Sau o fi din cauza ca am schimbat oglinda?

Georgian Dublin

Arhitectura majoritatii edificiilor din Dublin pastreaza inca un aer nobil si istoric - casute mici cu putine nivele, in comparatie cu alte capitale europene, caramida rosie sau culori aprinse si ferestrele marimea carora difera de la un nivel la altul. Dupa cum am aflat in urma unui tur ghidat, ferestrele de la nivelul 1 sunt mari si uneori cu arca - pentru ca in toate casele la nivelul 1, cindva in trecut se afla salonul si sala de dans. Astfel, prin a nu trage perdelele, nobilimea isi arata bogatiile iar cei saraci priveau inauntru si deci astfel nobilii isi demonstrau statutul. La nivelul 2 se aflau dormitoarele stapinilor si a opaspetilor - ferestrele isi pastrau marimea, pentru a oferi o shedere luminoasa. Insa, cu cit mai sus te ridici, marimea ferestrelor scade - la nivelele superioare stateau servitorii. Deci arhitectura este si in ziua de azi o dovada a diferentelor sociale majore ce predominau in istoria Irlandei.
Intr-un weekend am vizitat o casa Georgiana transformata in muzeu. M-au impresionat acolo mai multe lucruri - in primul rind, apa potabila era extrem de greu de obtinut, si deci in loc de apa oamenii beau bere dimineatsa, vin si shampanie la amiaza iar dupa orele 12 puteau trece la kestii mai serioase. Servitorii, asupriti, primeau o cantitate fixa de 8 pahare de bere pe zi. Apa pentru uz general insa era abundenta - cu toate acestea insa, in trecut se zice ca oamenii faceau baie doar odata in an, de Craciun. Cica le era frica sa nu sa se imbolnaveasca, pentru ca pe atunci medicamente nu erau, si deci o simpla raceala putea duce la moarte.
Un alt element curios au fost oglinzile la nivelul picioarelor, amplasate linga iesirea din casa. Se spune ca fetele nemaritate ce voiau sa isi caute sot, lasau vreo 2 cm din fusta interioara ( parte din lenjerie) afara. Acest lucru era considerat foarte jonic daca o femeie maritata isi lasa fusta inferioara la vedere- deci acele oglinzi serveau femeilor pentru a controla starea fustelor lor. De asemenea, tot acolo la iesire, era si o bara orizontala, pentru barbati. Eu am gindit ca e pentru umbrele... Naiva ce sunt. In realitate insa, servea ca suport pentru barbatii ce se intorceau acasa beti turta. Astfel ei se sprijineau de bara pina veneau servitorii sa ii ajute. Uite cum aveau ei solutii pentru toate ;)
Casa de asemenea era dotata cu candelabre ce nu erau folosite din motiv ca luminarile erau extrem de scumpe si pentru ca candelabrele de cristal erau destul de costisitoare, iar ceara de la luminari era cica greu si scump de indepartat. Deci in acele timpuri, investitia cea mai buna era in candelabre, caci acestea aratau bogatia unei familii, statusul social fiind foarte important, mai ales atunci cind aveai fete de maritat. Un alt indicator al statusului erau peretii si capitonarea lor - cica cei mai bogati foloseau material de matase pentru a acoperi peretii. Cei mai saraci insa au trebuit sa imite matasea cu hirtia - si deci de aici au aparut tapetele.
Fetele in familie erau o problema mare. Caci trebuia sa le mariti, si sa le mariti bine, ca pe urma sotul sa le poata intretine. Cica toate aveau cunostinte de franceza si de literatura, si de cultura generala. Insa nimic matematica, nici o stiinta. Iar, daca tatal/ sotul cuiva murea, atunci toti banii si averea pleca la cea mai apropiata ruda masculina. Iar femeia intotdeauna raminea pe drumuri - fiind nevoita sa lucreze servitoare, sau, in cel mai bun caz, guvernanta unei alte fete ce probabil aveau in final aceeasi soarta ca ea. Baietii erau trimisi de la 7 ani la internate - pina la acea virsta insa ei erau imbracati in haine de fete si cu parul lung. Astfel familiile isi pazeau mostenitorii.
Ultimul etaj era deci destinat copiilor si guvernantei. Copii cica nu coborau niciodata la nivelele de mai jos si stateau mereu acolo sus cu guvernanta. De asemenea, sotia nu dormea cu sotul, ci venea la el in camera doar cind o chema. In rest statea la ea in camera, unde nu avea nici macar covor pentru ca se considera ca nu este nevoie, camera sotiei fiind doar pentru ea si pentru rarele vizite de la prietene. Femeile in general se machiau cu ceara - astfel linga fiecare shemineu existau niste panouri speciale menite sa protejeze fetele femeilor de caldura si deci sa evite topirea machiajului. Cind inaintau in virsta insa, barbatii tot recurgeau la ceara machianta, pentru a acoperi imperfectiunile de pe piele. Caci na, cu numai o baie pe an, cred si eu ca nu aveau porii cei mai curati :))
Tot din aceasta perioada cica dateaza si primele "casute pentru papusi" - doll houses. Atunci cind un nobil isi decora casa, angaja profesionisti ce creau mobila special pentru el - nu existau magazine. Si ca sa demonstreze ce va produce, pentru a primi aprobarea stapinului casei, acesta aducea mobila in miniatura. Astfel fiecare casa avea cite o casuta mica cu toata mobila identica. Desigur, in fiecare casa nelipsit era pianul, si nici jocurile de masa nu lipseau - caci na, trebuiau si eu sa se distreze cumva ;)
A, da, si toti dormeau in pozitie asezat, pentru superstitia spunea ca doar mortii se culca. Si oricum, speranta de viata era destul de mica. Dupa cum tin minte, sub 40 ani. La asa viata, cred ca femeile nici nu voiau mai mult ;)

Style of the Irish

In Dublin's fair city
Where the girls are so pretty
I first laid my eyes on sweeeeet Molly... Malone .. "

Pot sa spun cu toata rushinea ca inainte de a veni in Dublin nu m-am informat aproape deloc despre cultura si despre istoria acestei tari. Si nu, nu stiam cine este Molly Malone. Vedeam eu ca la inceputul Grafton Street toata lumea face poze la un monument al unei domnishoare cu sanii afara si care impinge un caruts, insa abia dupa ce am deskis atotstiutoarea Wikipedia am aflat ca Molly este un personaj legedaro-fictiv ce este simbolul frumusetii naturale,cintecul despre ea devenind un imn neoficial al oraslui Dublin. Molly insa nu reprezinta cu totul tineretul irlandez, mai ales cel feminin.
Daca vezi pe strada o fata imbracata in costum sport roz aprins, in cizme UGG (veritabile sau false), cu parul ciufulit vilvoi, cu machiaj strident si cu pielea portocalie ca efect secundar de la prea multa crema autobronz - atunci cu sigurantsa ea este irlandeza de origine. Iar la fraza foarte foarte cunoscuta " Kiss me, I'm Irish" sunt sigura ca raspunsul este " I'd rather not." Alte stiluri vestimentare apreciate aici pe insula sunt fustele mini de blugi purtate tot cu UGG(indispensabili) si, desigur, colantii (leggings) ... fara fusta. Nu inteleg de ce s-ar imbraca asa fetele de aici cind sunt atitea rochite, atitea fustite, atitea bluzite si atitia pantaloni frumosi si ieftini in Penney's sau Dunnes. Nu inteleg de ce s-ar da cu atita crema autobronz, caci aici toti sunt albi ca laptele din natura si nici makar nu se pot bronza pentru ca soarele este un oaspete mult asteptat si rareori vazut. Insa ok, acuma m-am obisnuit si cu genele false purtate ziua in amiaza mare, si cu jachetele sclipitoare, si cu colantii cu flori. Insa asa si nu inteleg de ce seara, cind ies la "vinatoare", adica cind merg in vreun pub ca sa bea bere sau la vreun club ca sa danseze, de ce se incaltsa in cei mai inalti pantofi fara a putea sa mearga cu ei, datorita alcoolului consumat? De ce poarta cele mai scurte fuste, vor sa arate ca au lenjerie sexi? Si nu inteleg de ce nu poarta ciorapi. Si deci trec pe linga ele, in paltonul meu de iarna si cu cushmulitsa mea de lina, si incerc sa nu las sa se vada dezgustul pe fata mea.
Am intrat odata in McDonalds, pe la vreo ora 1. Acolo erau mai multe grupuri de tineret irlandez, toti beti turta - fetele in fuste mini cu celulita la vedere rideau si flirtau cu paznicul ce voia sa le escorteze afara. Una din ele a cazut si se tiriia pe jos. Alta incerca sa se urce la etajul doi, insa mai sus de treapta doi nu s-a putut ridica pentru ca tocurile de 15 cm si platforma nu ii permiteau sa isi tina echilibrul. Si aceasta scena este tipica serilor de vineri, simbata si duminica... si luni si marti si a tuturor zilelor. Azi, la 12 ziua, pe strada mergeau 2 fete, una in rochie fuxia ( roz aprins) mulata pe corp si foaaarte scurta, alta in rochie de sclipici albastru. Una din ele avea un jachet barbatesc, cealalta era doar asa, cu mineca scurta. Ambele aveau pantofi cu tocuri de min 11 cm, si in ochii negri de machiaj cu cearcane imense se putea citi o noapte furtunoasa. Buna dimineata fetelor.

La Biblioteca

Este adevarat ca nu stiam unde este chiar dupa ce trecusem pe linga ea de citeva ori. Pentru ca nu, nicaieri nu sunt inscriptii ce ar facilita ajungerea stundetilor in locul ce ar trebui sa fie cel mai studios din tot campus-ul. Insa exact asa cum eu acum scriu pe blog, exact asa cum am intrat si pe pagina mea de Facebook si exact asa cum am si vorbit nitel in chat – exact asa nu invata nici ceilalti studenti cu care impart aceeasi citeva zeci de metri patrati si aerul conditionat ce nu prea este la locul lui azi, cind afara sunt 3 grade.
Da, este normal ca in biblioteca sa fie internet Wi-Fi cu viteza destul de inalta, insa ce facem atunci cind nu il folosesti pentru a cauta informatii utile, pentru a putea studia, pentru a folosi Google Translate cind iti faci temele pe acasa la limba straina? Administratorii au blocat Skype sau Yahoo messenger, insa mai exista Meebo si Facebook, mai exista alte site-uri care te tenteaza de acolo de pe desktopul tau. Si uite asa, timpul trece, iar tu nu ai mai intors pagina de carte....
Fiindca ma cunosc pe mine insumi, in mod normal, nici nu imi aduc calculatorul la biblioteca. Azi insa am fost nevoita – avind cartea in format electronic, stau si citesc, insa dupa fiecare rind citit ochii imi coboara la bara cu ferestre deschise si fara sa vreau ma gindesc ca uite, ar trebui sa controlez shi e-mailul pentru ca astept X mesaj important si aa, uite ce bine, cineva a pus poze noi de la Graduation din Italia ! Si uite asa, fara a-mi da seama, au plecat 20-30 min. Pe urma voi spune ca sunt obosita, ca sunt flaminda (cam adevarat) si ca ar trebui sa merg acasa.... ca sa pot sta pe net fara mustrari de constiinta.
La ASEM aveam centrul Multimedia, unde mergeau toti cei ce nu aveau internet acasa sau cei ce aveau neaparat nevoie de un calculator cu internet. Acest lucru insa nu inseamna ca la biblioteca se invata. Am impresia ca anume la biblioteca am format prieteniile durabile de care ma bucur si acum. Tsin minte ca mergeam la biblioteca foarte des, uneori doar din motivul ca voiam sa stam undeva, insa nicidecum intr-un bar, si nu pe holuri pentru ca e curent. Cel mai mult ne deranja faptul ca trebuia sa ne lasam toate obiectele personale la vestiar, si deci cind intr-adevar voiam sa invatam, mereu ne trezeam ca am uitat A sau B in geanta si deci trebuia sa o “deranjam” pe persoana foarte “amabila” de la vestiar de nenumarate ori. De cele mai multe ori, insa , mergeam la biblioteca ca sa ucidem timpul, uneori luam cite o carte pe care voiam sa o citim, alteori scoteam o foaie de caiet, asa, ca sa nu para ca stam degeaba - si vorbeam. Iar inainte de examene, mereu ne intilneam la biblioteca – sa “repetam” cica. Da, intrebam unul de altul daca ceva era neclar, insa acele ore erau foarte bune pentru a detensiona atmosfera, caci rideam si glumeam, faceam haz de necaz, cred ca scapam de emotiile ce ar fi putut fi prezente si mereu ajungeam la certitudinea ca nu stim nimic cu doar citeva ore inainte de examen.
In Italia la biblioteca sistemul este ceva intre cel cunoscut la Asem si cel din Dublin. La Bocconi cartile de pe rafturi iti dau impresia unei biblioteci mai vechi, unde nimanui nu ii pasa ce faci iar daca faci prea multa galagie ceilalti studenti te vor mustra , insa nimeni din administratie nu iti va zice nimic. Biblioteca este un loc bun pentru socializare, contrar cu cea din Dublin, unde, dupa cum am mentionat, internetul te face sa mentii linistea. In Dublin mesele sunt mai moderne, cladirea are ferestre largi iar eu de multe ori ma asez la prima masa si astfel am o priveliste minunata cu lacul din fata cladirii. Meditez, citesc, scriu. As zice ca este un mediu prielnic pentru studii. Deci, sa ma intorc la paginile mele de PDF. Spor la munca !

Studentie, dulce melodie :)

Imi amintesc de multe ori de experientsa numita ASEM. Eram mici, fara de griji, pierdeam foarte mult timp fara a ne da seama ca il pierdem, caci aveam destul. Stateam de vorba in parc, mincam piine cu chefir sau chifle cu magiun, consumam alcool in public caci nu aveam destule mijloace financiare pentru a merge de fiecare data la Andy's. Mergeam la ore insa rareori eram atenti - tin minte cum in anul 1 stateam in banca 2, asa cum ii sta bine unei shefe de grupa - nici chiar in prima banca unde stau persoanele ce se concentreaza doar la invatat, si nici prea departe, unde sunt cei ce se concentreaza doar la alte aspecte. In anii ce au urmat insa, am ajuns sa stau in ultimele banci - caci ori intirziam si dadeam vina pe cozile intermitente de la decanat, ori ma decideam in ultimul moment sa particip la ora data. Ah, momente fericite. :)

In strainatate insa lucrurile stau nitel altfel. Prezenta nu este obligatorie - decit la orele de limba straina - si totusi, exista persoane ce vin la ore insa nu asculta. M-am intrebat, de ce nu stati acasa, dragi copii, mai ales ca majoritatea vin cu calculatoare si stau pe facebook. De exemplu, cind eram la ASEM, frecventam orele si pentru ca era un mijloc bun de comunicare si un bun mod de a cunoaste alte persoane. Aici insa, oamenii vin si stau in fata la calculator. Nu poti face acelasi lucru si acasa? Nu, caci 1. Daca pierd o lectie vor intra in dependentsa de a nu veni la nici una. Da, poate... si 2. le pare ca anume lectia la care nu vor merge va fi acea lectie cind profesorul va spune ceva despre examen. Pai... uita-te la "Past Exams", la examenele din anii trecuti si stii deja ce format va avea examenul, cite intrebari sunt, ce fel de intrebari si ce se cere de la tine din punct de vedere intelectual. La asem lucrurile stau foaaarte diferit - caci majoritatea examenelor, fiind in orale, cunoasterea persoanei tale de catre profesor este un element crucial. Caci atunci cind profesorul crede ca esti "fata /baiat bun" care a fost prezent si mai mult sau mai putin atent la ore, atunci el poate sa mai inchida ochii la anumite greseli pe care le faci in examen si deci ia in consideratie performatele tale de pe parcursul intregului an. Da, acest lucru permite un anumit nivel de discriminare in defavoarea celor ce sunt nevoiti sa lucreze in timpul studiilor si deci nu au acelasi nivel de familiaritate cu profesorul, insa in general, acest sistem este unul bun, date fiind conditiile din moldova, mai ales dat fiind gradul inalt de iresponsabilitate si incultura caracteristic multor studenti. Iar in cazul examenelor scrise, surprizele curg shiroi, caci exemplul anilor trecuti este ori inaccesibil, ori inutil, caci formatul examenelor se schimba de 3 ori pe an.
Si ok, daca ai note mici, acest lucru nu inseamna ca nu vei gasi un job la fel de "bine" platit ca un student cu note mari. Daca nu dai examenele, nu pierzi nimic decit maximum o bursa de 200 lei ( in cazul limitat al putinilor bursieri) si deci... de ce sa pierzi timpul la ore cind poti sa il folosesti intr-un mod muuult mai util? Eu mergeam la ore... Si ma bucur, caci am primit si cunostinte in materie si cunostinte de viata.

In strainatate insa, consecintele unor note mici sunt mult mai grave. Pierzi bursa si deci trebuie sa platesti taxele scolare si intretinerea. Nu dai examenele, cobori in rating pe liste si deci nu poti beneficia de toate oportunitatile prezente ( in MD nu ai shansa sa pleci un semestru peste hotare cu bursa, nu poti sa te angajezi la practica "platita" cu shasa ulterioara de angajare, nu ai shansa de a participa la multe conferinte nationale si internationale pe tematici globale etc) Deci, aici, trebuie sa inveti. Si majoritatea studentilor o fac... in sesiune.
Inte timp insa, fraze de genu " Dau examenul si scap de obiectul asta oribil" umplu coridoarele universitatilor. La Asem auzi acelasi lucru, insa la ASEM nu prea ai shansa sa iti alegi cursurile, pe cind in strainatate, da. Si deci, cum poti sa zici ca "scapi in sfirsit" de Contabilitate cind aceasta iti este specializarea? Cum poti sa zici ca Marketing-ul nu este pentru tine, cind esti la facultatea MARKETING? Eu cred ca la ASEM studentii sunt mai indreptatiti sa zica ca un anume curs nu este pe placul lor pentru ca la asem se studiaza de toate cite putin. Sunt multe cursuri, si deci, din MUUULTE iti alegi citeva care iti plac. In strainatate insa, ai putine cursuri, toate la tema, toate in rind cu specialitatea aleasa, si totusi, studentii vor sa "scape".
Poate asa gindesc acum, cind sunt mai matura. Poate de as avea si eu 18-19 ani ( m-ash intoarce cu mare placere la acea virsta ) as proceda la fel ca si stundetii mamosi si alintati de aici. Nu sunt toti asa, insa crema studentimii apartine altui post :)

Parlez-vous français?

Intr-o seara ploioasa si destul de friguroasa pe insula, cu tremurici in corp, cu roseata in obraji, cu zimbetul pe buze si cu "r" rrragushit je suis entrée à l'examen oral de français.

Afara erau toti elevii cu care impartisem momente grele de conversatie in fracenza, de gramatica confuza, cuvinte greu de inteles si foarte greu de pronuntat. Persoane cu care am ris citeodata de accentul irlandezilor care nici nu par sa faca vreun efort pentru a usura treaba profesoarei ce cu o mimica chinuita incearca din rasputeri sa inteleaga ce a facut totusi persoana data in ultima sa vacantsa de iarna. Si da, ok, eu poate nu cunosc atit de bine geografia Frantei - irlandezii din clasa mea erau foarte versati in domeniu, pentru ca au calatorit destul de mult,probabil - insa eu macar stiu ca Madagascar este o insula :)
Tsin minte si acum cum am pasit pragul "Applied Language Center" si am decis sa studiez nitica franceza. Profesoara a iesit si a inceput a vb in franceza cu mine, pentru a vedea capacitatile mele de intelegere si de vorbire - primele erau ok, a doilea, nule :) Pina la urma a decis ca apartin clasei STAGE 2 - adica, dupa STAGE 1. Eu eram extrem de bucuroasa, si nu m-am speriat prea mult cind la prima lectie la care am fost, a trebuit deja sa spun citeva fraze. A fost ok, caci undeva in adincul memoriei mele s-au pastrat cei 5 ani de franceza de la liceu - cei 5 ani si cei 6 profesori :)
La lectiile ce au urmat lucrurile au decurs mai mult sau mai putin exact ca la prima lectie : accentele erau puse pe intelegerea orala - profesoara vorbeste bine engleza, insa pentru binele nostru, ne explica totul in franceza. Gramatica trebuia sa o studiem de sine statator acasa - lucru pe care eu nu intotdeauna l-am facut, desi la inceputul semestrului pasisem cu incredere pragul bibliotecii si gasisem si o carte foarte buna de Grammaire française. Mai tirziu am ajuns doar sa rezolv exercitiile puse online de catre profesoara si sa fac temele pe acasa - esee pe teme banale, de clasa 1, Une journée typique, Mon colocataire idéal etc. Unele teme si unele cuvinte erau chiar folositoare - prepozitii, mobilier, expresii, insa asa si nu am inteles de ce am invatat tema Une recette de cuisine si Une invention du XXème siècle. Ok, pentru cultura generala, insa totusi, nu era mai bine sa invatam ceva expresii de uz general?
La examenul intermediar m-am simtit ca la gradinita - aveam fotografii si nume de obiecte si trebuia sa le asociem corect :) Gradinita, insa totuna am avut nota 8.25 (B) pentru ca eseul meu Une journée à l'université continea anumite erori de baza, caci eu, in cele 5 saptamini de studiu nu chiar intens, dintre care 3 saptamini nu fusesem la orele de franceza pentru ca exact miercuri seara apareau diverse alte oportunitati, nu posedam inca foarte bine arta scrisului avec accents ;) Nici nu mai stiam in ce limba sa gindesc cind scriam eseele tema pe acasa - daca gindeam in engleza, era mai simplu pentru ca astfel aveam o mina de ajutor de la GoogleTranslate - insa astfel uneori cadeam in capcana SAMEDI = SUNDAY, caci, na, seamana ;)
Ieri am avut examenul scris. M-am simtit din nou la gradinita, insa, nu este totul atit de simplu cum pare, mai ales cind este o limba pe care credeai ca o tsii minte, si cind colo, surpriza, nu este chiar asa ;) Oricum, colegul de apartament imi zice ca daca sunt multumita de progresele mele si daca imi par destul de simple orele/examenele la franceza, inseamna ca am nimerit la un nivel prea jos pentru cunostintele mele, inseamna ca nu am fost provocata. Poate are dreptate, insa cind esti in Exchange, nu prea ai chef de provocari intelectuale. Si nici nu poti sa le faci fatsa ;)

Sfirsit de an scolar. In Dublin a venit iarna.

Back to "normal"

As i see it, the adversity to change is a purely economical term used in management practices in order to describe the willingness of employees to adopt new strategies, their ability to adapt to new circumstances and their performance in unfamiliar situations.
In more simple terms, change makes people think, and we hate that. When one gets used to a certain procedure, to a certain way, he no longer wishes to move away from that certain warm spot where everything is clear and nice. Of course, this does not apply to all, but in general, i think that humans are not set to enjoy changes too much, as it creates risk, it brings out the unknown and the uncertain. There are numerous talks on the subjects and even more articles on the net, so i will not get into any of those.
To resume : Out of the famous statement " Are we good at what we like or do we like what we are good at? " i am at the moment inclined to believe more and more that we are extremely addicted to our own comfort and we hate change because it makes it harder to deal with previously known situations that now become difficult all of a sudden. Change of job, change of house, change of city, change of my online dictionary page layout that makes me extremely angry and, of course, the change of Facebook - all just examples...
I would say that given Facebook's estimated value of somewhere around 9.5 billion dollars ( my source is Unimedia, my internet is waaaaay too slow to look for other sources, sorry), dealing with adversity to change through this example is very representative : the most obvious proof are the "Change Facebook back to normal" groups on the site. These types of groups appear every time the social networking site changes its appearance, some of its functions or other aspects. And the users are not against the changes because the new version is worse, they are simply against CHANGE in general. The site suffers updates quite often, and the new version is ALWAYS worse than the old one... the OLD one being a version that was NEW at some point in time too, a version that had created its own "Change facebook back to how it was" groups. And yes, there are plenty of users to join the groups, the latter having as much as 1,772,241 members up to date. Names range from normal requests like "We Hate The New Facebook, So STOP CHANGING IT" to stuff like "Facebook will never change anything to the way we want it". No, because it is the CHANGE element that we hate, not the changes that are made. "Is it me or did facebook change again?" - Is it me or is change progress? And if you do sit in front of the computer all day, the least they can do to make you think is to change the locations of the buttons that you are now clicking automatically. And of course, you hate it. "Change facebook once more and we are going!!!!" - No you won't, you are addicted.
Further, i encountered comments like

"Pepple it is so important that facebook is changed back to normal, CHANGE IT BACK TO THE WAY IT WAS!!!" and

"My dad wz yelling at me cuz he didnt know about the whole news live feed thing and he thought i "befriended" him. CRAZY!!!!!!!!!" - Parents on facebook.. the new trend :) My sister said that in 2035 our children will make fun of us "is your mum still on Facebook? hahaha, that's sooooo last century!"

"I hate the new facebook. The old one I figured out and I don't have time to try and figure this one out... Please change it back."

"I'm sorry, it has been two weeks, i can't see my posts, i am confused and i hate this change in Facebook!!!!!Please change it back Please"
"the new facebook is gay."

"Now Facebook shows information that nobody really cares about. I want the old one back!!!!!!"

Funny, sad, true. I abstain from further comments, as i will set them down in another post. I use Facebook too. Not as much as others, but still a lot. And yes, i dislike the changes too, but i don't go creating groups like "Change my Google Logo to the one they had last year."

Stuck

Home alone, and it is weird. Coz for the last period - 2 months and 22 days, to be exact, i have hardly ever been alone. Sharing an apartment with 3 other people, all of them young and restless, and being in the center of the town close to all the pubs and any other activities that people might want to get into, we always have visitors and house parties are not something out of the ordinary, especially if it is wednesday, friday or saturday :)
But now i am alone. My flat mates have all gone to visit cities - Belfast - been there, even if i have not gone to the Giant's Causeway, the only place here in Ireland included in my top 100 great wonders of the world book . But ok, i have gone close enough and my experience in Belfast was very very satisfying anyway, independent of the quantities of beer consumed there. My other two flatmates are in the UK - a country so close, but yet so far due to my NON-EU passport. Going to Belfast had not been an issue as there is no border on the land, but any travel via airways is off the limits for me. People that are here in exchange also go to Stockholm, Oslo and Helsinki as the latter are now closer and cheaper to fly to from Dublin or from London - tickets can be found with 1 cent. Other destinations open for travel include Denmark and Germany. So yes, it is kinda sad that i am here stuck on this island, as people put it. But it's ok, it is a nice island.

Amazing Sand Drawing

http://www.youtube.com/watch?v=vOhf3OvRXKg

So 90's

If you are a student and if you are in Dublin, then you either have "International Life Dublin" as a friend on Facebook, or at least 3 people you know do. It is a very costless and efficient means to get all of the alcohol yielding party lovers international students in one rather small, smoky and dark place where music plays and where the DJ can hardly ever be wrong in selecting a song as the diversity of the crowd and the levels of alcohol consumed entails that with any play-list choice, at least 2/3 of the dance floor will be full. But in terms of alcohol, i do have to admit that the Irish consume more / or get drunk faster than the international students. Probably the latter are not used to paying 1 euro or more for a can of very bad beer :)
Yesterday was the the most crowded party i have attended here in Dublin, and it was the best, even if i did enjoy the other 4 as well :)) So ok, i am not the best person to compare parties and give objective reviews, but subjectively speaking, i found the 90s party very very fulfilling and fun. Although it did make me realize that i have lots of useless information in my brain - like half of the famous 90s songs lyrics, i still felt that the 90s, the period when i had MTV, had been a period of extremely diverse sounds, music trends and a quite interesting fashion. The videos all looked familiar and i was remembering the times so long ago when i used to watch them on our old remote-control-less and color-distorting TV.
Songs of the 90's included various choices like BSB and Spice Girls, Britney Spears and Take That, MC Hammer, Faithless, REM, Madonna, Five, Steps, Snap, Haddaway and, of course, Right Said Fred with "I'm too sexy". Everyone really did seem to dance as if no one was watching - but in reality the club guards were. They made it feel more or less safe to be in that confined space with hundreds (989 that might have attended and 642 confirmed guests on Facebook) even if the people constantly moving and pushing and having little or no respect for other people's personal space did make the disco seem a jungle where the weapons one needed to survive were the high heels, the sparkling wear and the unconscious indifferent brain. People didn't look like they wore costumes though - as the style of the 90s is sometimes worn on the streets nowadays. Interestingly enough, not even at the 80s party were the costumes really evident. Because yes, the clothes my mother used to wear when she was my age are back in fashion. Too bad they are one size too small.

I am from Moldova

Today, while having a friend over and discussing countries and people, a blog address surfaced. I have read it almost entirely and i was silently or loudly laughing at the things that an American thinks of Moldova. He is a Peace Corps Volunteer and his assignment is Community and Organizational Development. At the moment, as i understood, he lives in a village, although i am not sure which. I am glad that there are people that get involved into such programs and i am sure that they can make a difference, even a small one, on every person that comes their way. It is true, as Chris has mentioned it, that for most people, he is the first American they meet, so his presence alone makes them aware of the fact that the rest of the world is not as far as they have immagined it to be. Having closed borders for so long and being under the soviet rule, people from Moldova remain closed-minded even today, some are extremely conservative, these mostly being features of the elderly. Things are changing now, but it will still be a while till we reach the levels of the developped communities. Some technology seems too far, too expensive, too useless and too complicated. But little by little, with combined efforts, due to the increased possibilities of studies abroad and due to better environments in fields like education, health care, research and media, i think that Molova will be able to make up for the time it has lost all the while keeping its values intact and cherishing its traditions the way it does now.

I am proud to be from Moldova and i know that to many people, we are a strange phenomenon. For example my room-mates comment on my food habits - on eating potatoes, meat-balls ( cotlete), fried eggs ( ochiuri) and for drinking lots and lots of tea. They do not want to try my salads (olivie, salata de crabi, salata de varza) and they do not share the same impulse to save energy, water and gas. It is true, we have been brought up in different ways, and yes, they have had more opportunities than i had, but i still feel that i have accomplished a lot by being where i am and who i am. I was a product of the education that the western condemn, i was the result of the rough education in school when teachers get to call you names and punish you for being bad. I was the one that tried to get myself heard just because nobody listened. Yes, we have harsh conditions, especially in villages, but we have developped a sense of endurance and a sense of greatfullness for whatever life brings us. We do not complain at the first hit of fait, we do not blame anyone but us when we err, and we do not expect any help from anybody, because experience tells us that waiting in is in vain. We are friendly and open, we are sincere and we have strong family values, we have good friends to love and cherish. We like to think of ourselves as rich in our souls, because even in our poverty, we make things look nice and bright.

I am from Moldova and i am not ashamed to say it.

Newgrange, fara paranteze

Mormintul stramosesc de la Newgrange a fost descoperit in sec 17, accidental, de catre niste persoane ce sapau pe un deal in cautarea unor materiale de constructie pentru case.
Legenda spune ca printr-o intimplare norocoasa prima piatra descoperita a fost cea de la intrare - daca incepeau excavatiile undeva in centru, mormintul ar fi fost distrus. Restaurarea monumentului a fost anevoioasa caci nu exista date atit de vechi – astazi lacashul arata ca nou insa istoricii nu sunt siguri ca forma a fost reprodusa cu exactitate, caci peretii exteriori erau darimati. Totusi, intrarea principala a fost modificata intentionat pentru a asigura accesul turistilor inauntru.
Mormintul este unic prin fenomenul ce are loc in fiecare an de 21 decembrie. In timpul solstitiului de iarna, dupa rasarit, doar in acea zi si doar pentru 17 minute soarele intra inauntrul mormintului printr-o deskizatura speciala ce se afla putin mai sus decit intrarea pentru om. Tunelul pentru oameni si “calea soarelui” duc ambele in "camera" principala ce e cu 12m mai sus de intrare, si deci unde lumina nu patrunde in mod normal. Astfel se credea ca odata cu soarele de solstitiu sufletele celor morti isi pot incepe calatoria spre eternitate, urmind calea luminii. Nu se stie insa nici pina acum cu sigurantsa care a fost scopul primar al acestui loc - se crede insa ca mortsii erau adushi ianuntru pentru o perioada de timp - de la solstitiu la solstitiu, iar mai apoi erau transportati in locul de veci.
In fiecare an se organizeaza o loterie pentru a oferi oamenilor posibilitatea sa observe acest fenomenul solstitiului. Anul trecut au fost mai mult de 34.000 cereri, dintre care 100 au fost alesi. Timpul de afara nu este insa intotdeauna prielnic, iar de multe ori se intimpla ca in loc de soare, mormintul se umple cu ceatsa - oricum un fenomen fascinant pentru persoanele pasionate de mitologie si istorie.
Turistii insa pot observa o imitatsie a fenomenului in fiecare zi si la orice ora. Este nevoie doar de un ghid plictisit ce spune aceleasi glume despre claustrofobie si Nyctofobie, 2 becuri si un intrerupator pentru a stinge lumina artificiala ce faciliteaza accesul inauntrul mormintului. In intuneric, auzind numa acea voce putin prietenoasa, incet incet lumina apare pe podea intr-o fishie ingusta ( vreo 20 cm) si se opreste intr-un punct ce pare aleator, neajungind la peretele inferior - insa intregul pod si toata camera se lumineaza indeajuns pentru a deslushi fetse, culori, forme. Desigur, fenomenul natural umple mormintul cu lumina galbena cu mult mai puternica, pe cind eu am fost martora unei iluminatsii albe, artificiale. Impresionant in ziua de azi, darmite 5.000 ani in urma...
Unul dintre cele mai des intilnite simboluri din interior este Tripla spirala.Nu prea se stie insa ce semnifica aceasta.Unii cred ca cele 3 spirale interconectate simbolizeaza nasterea, viata si moartea - o miscare eterna. In Paganismul Celtic, aceasta simbolizeaza Pamintul, Marea si Aerul. Mai recent, spirala tripla a fost folosita si ca simbol al Sfintei Treime - Tatal, fiul si sfintul Duh. Tripla spirala paote fi si un simbol al fertilitatsii - in 3 luni soarele face o miscare ciclica, iar cele 3 spirale pot semnifica cele 9 luni, miscarea soarelui fiind asemanatoare cu desenul de pe pietre. Toate sunt insa supozitii, caci multe dintre dovezi au fost distruse de timp sau de oameni - in mormint, alaturi de sfintenia impregnata se gasesc si inscriptii mai putin vechi - "i was here" sau " JMK"... Lipsa de educatsie si respect pentru istoria ce ne-a creat.

Cum am vazut eu prima data vaci cu juma de coada

Newgrange este unul dintre cele mai cunoscute locuri preistorice din lume. Construit cca 5.000 ani in urma, cu 500 de ani inainte de construirea primei piramide, mormintul "de trecere" (passage tomb) este in apropierea riului Boyine (Bóinne ) si este unul dintre cele mai vizitate locuri ale Irlandei. Privelistea din regiune m-a impresionat in masura in care imi amintea de plaiurile pitoresti ale Moldovei: brazi, copaci, dealuri, coline, verde si iar verde. Zmeura salbatica. Oi. Vaci. Ca la tsara :)
Insa ceea ce pentru mine era ceva normal, pentru turisti-orasheni era ceva demn de fotografiat. Cineva chiar a glumit ca uite, se mira oamenii de ce vacile nu sunt violete :)))
Gluma, gluma - insa atunci am observat si eu ceva ciudat - vacile nu auveau coarne. Am presupus ca acestea sunt taiate pentru a nu rani oamenii si pentru a nu se rani una pe alta. Insa acele vaci aveau si alta mutilare evidenta - coada.



Dupa cum m-am informat de pe internet, procedura de a taia coada vacilor ( de la jumatate, sau chiar de sus) isi are originile in Noua Zeelanda. In zilele noastre se practica taierea cozilor in Irlanda, Australia si USA. Se considera ca amputarea previne transmiterea anumitor boli de la bovine la oameni, minimizeaza riscul aparitiei mastitei si mentine vaca mai curata. Coada insa este un instrument primar de aparare contra mustilor, iar vacile ce au cozile taiate tind sa petreaca mai mult timp in picioare, semn vadit ca nu se simt bine. Iar o vaca trebuie sa stea culcata 9-14 ore pe zi pentru a produce lapte. De asemenea, coada este si un mijloc de comunicare pentru vaci - de ce insa aceasta este amputata, si inca si fara anestezie? La unele vaci se formeaza tumori in locul amputarii, iar majoritatea animalelor sufera de sindromul "membrului fantoma".
Asa cum am zis si eu cind am observat cozile injumatatite, lipsa cozii faciliteaza si procesul de mulgere - caci o lovitura de coada este extrem de dureroasa. Studentsii internationali nu erau insa prea interesati de informatii - unii nu consuma lapte, altii nu iubesc natura, iar majoritatea nu au vazut o vaca in viatsa lor si nici nu s-au gindit niciodata la saracele bovine mutilate ce intr-un final ajung in pastele bolognese.

Belfast, cu mici paranteze :)

In seara in care am fost la primul meu Oktoberfest am decis impreuna cu Claire sa mergem la Belfast, 2 zile, 2 fete, sandwichuri cu unt de arahide si gem, bere si multa multa liniste. Zis si facut.
La orele 7:00 eram deja la gara de autobuze. Din fericire aceasta este la doar 20 min pe jos de apartamentul meu draguts din centrul orasului, deci a trebuit sa ma trezesc nu mai devreme de 5:45. Oricum, din bunatatea inimii mele in acea noapte a trebuit sa impart patul cu o prietena ce locuieste departe si deci dupa petrecerea de Oktoberfest nu a mai putut gasi nici un mijloc de transport ce avea sa o duca acasa ieft0in si eficient. In timpul orelor normale, o calatorie in autobuz costa 1.80 euro, iar pe timp de noapte ( adica dupa orele 11), un tichet la autobuzul NiteLink este 5 euro. Oricum, ea a dormit la mine, iar inainte de culcare am mincat pastele colegei de camera pentru ca ea ( colega), fiind o italianca ce se respecta, avea sa le arunce - pastele nu se incalzesc niciodata, daca nu se maninca intreaga cantitate imediat dupa preparare, atunci cele ramase sunt aruncate si nicidecum reincalzite, pentru ca astfel sufletul lor moare si deci se profaneaza bucataria italiana. Noi insa, o americanca, o moldoveanca si o nemtsoiaca am decis ca nu dorim sa ucidem sufletul macaroanelor, insa nici nu voiam sa le aruncam, asa ca le-am consumat, chiar daca era cam ora 1. Apoi am uns sufletele cu unt de arahide, iar Claire a plecat acasa, pe cind eu si nemtoaica am petrecut o noapte cu corpuri amortite si vise cu bere amestecate cu cintecul " Dragostea din Tei" ce a fost cintat la Oktoberfest. Si toata lumea stia cuvintele, cit nu ar fi de straniu. :)
Deci, la orele 7 eram ambele, somnoroase, eu si Claire, la gara de autobuze. Acolo am aflat si de trecerea in nefiintsa a lui Stephen Gately, caci un irlandez binevoitor ne-a indeptat atentsia catre mini tv-ul din gara. Claire a dat din cap caci nu stie nici un cintec Boyzone, si deci eu, juma de drum spre Belfast si chiar cind am ajuns in acel oras, incercam sa ii cint " No Matter What" , "All that i need" si " Picture of you". Am incercat si " When you say nothing at all" de Ronan Keating, insa ea nu si-a amintit. Cu aceste note muzicale am ajuns de la gara la hostel - si de la hostel inapoi in oras.
Primul punkt de interes a fost Cavehill - sa ne urcam pe munte si sa vedem Belfast-ul de sus. Daaaa, am zis eu, caci ador plimbarile prin munti. Muntii din Belfast sunt insa niste dealuri mai inalte su virfuri pietroase, insa bine, haide sa le zicem munti.
La inceput eu mi-am exprimat dezamagirea caci drumul era pavat cu asfalt. Claire insa stia ce stia, si deci in mai putin de 15 min am ajuns pe un drum cu inclinatsie de vreo 45 grade, iar umiditatea aerului si ploile precedente transformasera pamintul intr-un tip de namol lutos pe care noi ne tot lunecam in jos. Cu nitel efort insa am ajuns pe creasta - eu insa ma mai opream si pe drum ca sa admir privelistea golfului de unde a iesit Titanicul.
Chiar imi imaginam acel vas imens si ma gindeam cam cit de mare ar fi fost, in comparatie cu vasele ce erau in port in acel moment. Am stat vreo juma de ora pe munte, ascunse dupa un mal de pamint caci vintul rece parca trecea prin noi - la un moment dat mai nu mi-a zmuls geanta de pe umar, iar data fiind oboseala mea la acel moment, nu sunt sigura ca avea sa ma cobor dupa ea.
Privelistea este superba, desi sunt de parere ca ar fi trebuit sa vizitam mai intii orasul si apoi sa ne urcam sus - asa nu stiam unde se afla toate punktele de maxim interes. Claire stia cam unde este centrul orasului, cladirile ce erau vizibile erau insa invaluite de mister si de ceatsa.
In general Belfast-ul este un oras destul de linistit, chiar daca istoria sa include ciocnirile violente dintre populatia Catolica si cea Protestanta. In oras inca se mai gasesc "Zidurile Pacii" ce separa cartierele unele de altele. Claire chiar a facut o aluzie cum ca o regiune catolica inconjurata din toate partile de case ale protestantilor ar semana cu Moldova - mica, neajutorata, vulnerabila si inconjurata de inamici. Cum vad americanii Moldova :)
Belfastul pentru mine ramine o amintire placuta, caci plimbarile interminabile in cautarea unei statii de autobuz si resemnarea ce venea odata realizarea faptului ca am pierdut cursa si ca urmatoarea este abia peste o ora - este ceva de neuitat. Am vizitat desigur si cladirile parlamentului din Starmount - am putut sa intram pina in holul central si sa admirat picturile de pe pod si peretsi. Iarasi, am mincat tartine cu unt de arahide si cu gem :)

A fost o calatorie linistita, plina de emotsii pozitive - am vazut-o pe Hillary Clinton :) ( numai spatele, dar oricum :) ), m-am plimbat prin locuri luminoase si am utilizat pentru prima data in viatsa lirele sterline :) Pina seara eram deja obisnuita cu ele si nu trebuia sa citesc cifrele de pe monede:) A, da, berea este cu mult mai ieftina decit in Republica Irlanda, deci am adus 2 becks acasa :))

The Fridge

"Cum vei gati, asa vei prinzi".
Nimic mai adevarat :)

Apartamentul nr 3 este casa diferitor specii de gurmanzi, daca putem fi numiti asa:) De exemplu, fiind un fidel inamic al carnii, S se hraneste cu cascaval si cu salata verde, cu lapte cu Nesquick si... paste, asa cum ii shade bine unui italian get-beget. Meniul sau zilnic mai inculde berea si capshunile sau strugurii. Datorita acestor caracteristici ale S, ceilalti inhabitantsi a apartamentului nr 3 se bucura de mai mult spatiu in frigider, politsa destinata lui fiind folosita pe perioade scurte de timp - dezghetsam legumele sau racim berea ce deobicei nu incape in frigider datorita capacitastii limitate a acestuia, etc. Sau, in cazul K, politsa lui S este folosita pentru a depozita cantitatea enorma de Cola consumata zilnic. S deasemenea are grija sa markeze putsinele produse pe care le are in frigider cu litera S, desi nimeni nu are nici o indoiala ca cascavalul si salata sunt ale sale.

K ete un baiat vesel si destul de deschis ce maninca muuuulta carne. Microundele miros deja de o saptamina a pui in sos indian caci mincarurile preferate de K sunt cele picante. Acum de exemplu, la ora 11:43 AM, el sta in bucatarie si maninca "Chili con Carne" si orez. Curiozitatea m-a impins sa gust, caci mirosul ce s-a imprastiat deja prin tot apartamentul si s-a impregnat in hainele proaspat spalate, mi-a trezit si mie stomacul, si deci, dupa o mini-furculitsa de carne am baut un pahar cu apa si am mincat mai multe bucatsele de brinza ca sa scap de sentimentul ca gura imi ia foc. El mi-a zis rizind " You are such a GIRL" si si-a vazut mai departe de mincare si de chat-ul in facebook.

Inapoi la politsele din frigider, politsa nr 2 este a mea. Mica si neincapatoare, totusi in spate se gasesc produse cu o vechime de mai mult de o saptamina pe care in fiecare zi ma gindesc sa le arunc insa din lene sau procrastinare, nu ajung niciodata sa o fac, asa ca tortellinii s-au lipit deja si par o masa omogena, sosul de rosii este intr-o stare lamentabila, maioneza de pe fundul borcanelului si-a schimbat culoarea iar piureul... nu mai mentionez. Dat fiind faptul ca nu sunt obisnuita sa fac mincare in fiecare zi, si nici nu imi place extrem de mult acest proces, m-am gindit ca poate ar trebui sa fac mincare pe citeva zile inainte, sau makar pe 2 zile. Da, ok, insa fiindca eu nu maninc mult, si din cauza ca ma plictisesc sa maninc 2 sau 3 zile piure cu carne sau pui cu legume, am decis sa ma invat de la K si sa fac in fiecare zi cite ceva, cite putin, sa fie proaspat si bun. Oricum pierd timp in fatsa calculatorului, de ce sa nu ma invat sa si fac mincare? Caci da, capacitatile mele de gatit sunt cam limitate, trebuie sa recunosc :( Nu sunt deloc buna de maritat inca, insa nu e problema, nici nu am de gind inca :P Insa, pina cind maninc numa oua prajite si cartofi fierti. Ma gindesc deja de 3 zile sa fac o supa, insa nu sunt sigura ca astazi va fi ziua in care realizez acest scop.

Politsa de mai jos apartine M, ce este la fel de /mai lenoasa ca mine cind vine vorba de mincare :) Eu makar am o scuza - in italia maninc la cantina, iar duminica, cind cantina e inchisa, maninc deobicei prostii(biscuiti, bomboane,fructe) sau semi-preparate. Ea insa este de 2 ani departe de casa si nu are serviciul Mensa, si totusi, maninca numai semipreparate, iaurturi sau ciuperci. Politsa ei este insa plina cu sticle de bere - amuzant, pentru ca ea NU BEA bere :) Totusi, alcoolul cu bule a fost procurat cu o ocazie mai indepartata, in cantitatsi mari pentru ca la 18 sticle de bere a primit o reducere de aproape 5 euro. Plus ca cantitatea de bere de pe politsa ei ne ofera noua un continuu motiv de a o lua peste picior cind vine vorba de alcool sau petreceri :)

Frigiderul nostru ce esti in bucatarie,
Pastreaza cu sfintenie produsele noastre
Cu fidelitate slujeste
Carnea pastreaza si berea raceste!

GOING OUT From Milan to Dublin

Era o dimineatsa calda de marti, 1 septembrie. Dupa un somn cu intreruperi si cu ginduri diverse, mam trezit la o ceasca de ceai fierbinte. Cu juma de viatsa in geamantan, iar cu cealalta jumate in spate, am pornit neintirziat si neinfricata catre aeroportul din Bergamo. Drumul mi-a parut lung si anevoios, aerul conditionat era prea puternic, emotiile insa nu le simteam. Ma uitam in urma la acel oras ce nu avea sa il vad 4 luni si cautam makar un pic de regret... nu l-am gasit insa. Ma bucuram ca las orasul, insa eram trista ca las in urma oamenii din el. Acei prieteni carora nu le-am acordat poate atentia pe care o merita, acei prieteni ce poate nici nu stiu cit de importanti sunt pentru mine. Sau poate stiu, si acum zimbesc citind aceste rinduri :)

Aeroportul din Bergamo imi este deja mai mult decit cunoscut. Desi prima data ajung cu doar o ora jumate inainte de decolarea avionului - deobicei stau calma si urmaresc oamenii ce alearga de colo colo cu excese de bagaje si cu probleme cu documentele. Acum insa excesul era in spatele meu - la propriu. Printre cele 3 kg in plus la cele 15 permise de geanta se numarau 2 perechi de blugi, vreo 4 maieuri, un pulover, cizmele, vreo 3-4 prinzatori de par, si o bratara pe care nu am imbracato niciodata si miam luato in Dublin cu speranta ca poate ceva se va schimba acolo in atitudinea mea fatsa de bijuterii. Si totusi, nu, nu cred ca sunt genul de fata care poarta bratari. Ma incurca, iar pentru mine, desigur, comoditatea e superioara estetismului....
Vamesii m-au lasat sa trec, asa imbracatsica cum eram, shi chiar daca unul multele obiecte puse pe mine piuia, dupa un control fizic m-am regasit dupa punctul de frontiera si deci puteam sa ma asez linistita la cea mai lunga coada de la portile de imbarcare. Deci plecam intr-un loc important, daca atita lume statea la coada sa intre in avion.... sau motivul cozii era existenta doar unui singur zbor pe zi Italia-Dublin.
Loc in avion am avut, si inca si la fereastra. Privelistea, jos palaria, a fost una nemaipomenita - eu deobicei zbor in alta directie, nu spre nord, chiar deasupra muntilor, a barajelor, a lacurilor si a micilor orasele de munte cu case indigo.
Zborul a fost deci unul placut, chiar daca stewardesele si pilotul vorbeau foarte pe sub nas si majoritatea informatiilor oferite au trecut pe linga urechile ciulite ale pasagerilor ce intradevar erau interesati sa afle peste ce tsari zboara. Un lucru insa s-a auzit clar : in Dublin, la aterizare, era ora 12:45 si 15 grade celsius. Un murmur general s-a auzit in tot avionul - dupa cele 25 grade din Milano, cele 15 din Dublin aveau sa fi resimtite cam dur... Oricum, experientsa cu Ryanair nu a fost nici pe departe atit de groaznica cum se spune - pina si vicepresedintele UCD, in discursul sau de bun venit a mentionat ca noi, ca studentsi, trebuie sa prindem orice oportunitate, inclusiv sa calatorim, chiar daca acest lucru implica zboruri cu ryanair si deci posibilitatea unui tratament marfar. Eu insa am ramas multumita, si deci am pasit pe tarim irlandez in ritm rapid, caci da, ploua.
Procedura vamala a durat o vesnicie. Desigur ca coada "EU" trecea cu viteza gindului, iar eu, fiind prinsa cu ceilalti NON-EU, ma gindeam deja cum imi voi recupera bagajul de la "Bagaje pierdute". Mi s-a facut si poza la intrare in tsara - am incercat eu sa zimbesc, insa nu garantez ca aratam de milioane dupa calatorie. Acolo am aflat ca cardul de imigrare ma va costa 150 euro, lucru care desigur m-a bucurat enorm. Ce pot insa sa ii fac, ma duk sa mai dau niste bani unui stat strain, insa acuma nu stiu daca acesti bani sunt ai guvernului italian ( din bursa ) sau ai mei, lucrati in chin si nervi la Baldinini. Oricum, era prea tirziu sa dau inapoi, asa ca am alergat pina la bagaje, mi-am recuperat geamantanu de undeva dintr-un colts unde statea saracu trist uitat de lume. Apoi, cu pas rapid ce se voia fuga, am ajuns la bordul autobuzului ce avea sa ma duca direct in centrul Dublin. Cumparasem o harta cit mine de mare de la biroul turistic, si eram sigura ca ma voi descurca odata ajunsa la Gara de Autocare. Aha, de unde....
M-am invirtit odata in jurul garii cautind un nume de strada. Am gasit acel nume, insa nu prea imi ieseau mie socotelile, caci harta aia imi parea mie ca era scrisa pe dos. Ma uitam pierduta in toate partile, oamenii treceau pe alaturi iar ocazional eram intrebata daca am nevoie de ajutor. Da, aveam nevoie, insa nici eu nu stiam ce anume caut si de ce nu gasesc acel ceva - povestea obisnuita a vietii mele. M-am intors deci in punctul de unde pornisem - greutatea rucsacului si incomoditatea geamantanului nu se comparau cu sentimentul de nedumerire pe care il aveam - m-am prins la gindul ca uite, harta asta e pe invers ! Si atunci m-a pocnit adevarul asa cum te pocneste tata dupa ceafa cind spui ca comunistii sunt demni de incredere. Atunci mi-am dat seama ca nu harta era invers... atunci mi-am dat seama ca simtul meu de orientare suferea din cauza masinilor ce mergeau ... invers :) Cu volanul in dreapta, se mergea... invers, si chiar daca nici acum nu imi dau seama ce asa mare kestie ca masinile merg pe dreapta in loc sa mearga pe stinga, totusi, cind esti obisnuit sa vezi un lucru o viata intreaga, in momentul cind acel lucru ii pe invers, viata ta iti pare... invers :) Eu insa m-am luat in miini si am pus harta INVERS, si cu un pic de noroc si nitica indrumare de la trecatori, am ajuns la hostel, in acea camera pentru 8 persoane ce m-a gazduit timp de o saptamina. Acea camera unde am petrecut multe seri stind pe net si deranjind fetele cu sunetul degetelor pe tastatura. In acea camera unde acel pat imi era si pat si masa si loc de lucru si cinema si telefon si toate celea. In acea camera unde am facut cunostinta cu atitea oameni interesanti. Acea camera pe care azi am parasit-o.

( To be continued )